Alexandru Paraschiv – ”acolo” unde poezia izvorăște!

acolo, titlul volumului de debut apărut recent la Editura Minela, ne trimite cu gândul la ,,dincolo,, – la lumea cealaltă… Eroare!… acolo este izvorul dorului, acolo este aspirația fiecăruia și mai ales a autorului, acolo este o metaforă perfectă care așteaptă plinul inimii voastre, Alexandru v-a păstrat un loc lângă el, acolo!

Aici este doar o presupunere, totul se mută mai devreme sau mai târziu acolo.

Particularitatea scriiturii nu stă doar în predilecția pentru versuri lungi, de peste 17 silabe, pe alocuri peste 23, și cu atât mai puțin în motivele, subiectele, mesajele alese, ci efectiv în formularea expresiei, ceea ce îl confirmă ca fiind un poet autentic.

Când grav, când colocvial, pe alocuri cu surâsul strivit în colțul gurii ne poartă cu aceste poezii prin universul satului, copilăriei, modelului de familie în care iubirea este ceva firesc și nicidecum de paradă.

Textul meu preferat rămâne ,,cândva la vie,, deși poate candida oricare alt text.

Îi place să le zică unora dintre acestea ,,bolmojeli,, ca o expresie a modestiei sale, mărturisindu-mi faptul că așteaptă, ca și mine de altfel, să creeze acea poezie memorabilă… dar iată, se pare că a reușit cumva să se apropie, și dacă nici versurile care urmează nu pot fi memorabile, înseamnă că simțurile noastre au amorțit, iată în versurile care urmează și dovada:

am ales

nu cred să mă întorc, pentru-a muri acasă,
aici îmi petrec viaţa, le las al meu destin
când eşti pribeag prin lume, un’ te opreşti nu-ţi pasă
tot ceea ce contează, să ai un trai senin

copiii mei ştiu cântul, râsul, ştiu şi gluma
căci dac-a fost vreo lipsă, ei lipsa n-au simţit
n-au cunoscut amarul, din viaţă ştiu doar spuma
iar masa le-a fost plină de tot ce şi-au dorit

nu mi-am pus bani deoparte, am vrut să am de toate
căci viaţa trece-n fugă şi-a nu te bucura
gândind că totu-i mâine, şi mâine tot se poate
nu poţi să ştii vreodată, de mâine, vei avea

copiii mei au graiul, de unde-am făcut popasul
şi-au prins tot obiceiul ce au ai mei vecini
de-a asculta la lume şi a dicta retrasul
în mijlocul la rude ar fi ca doi străini

nu mi-am făcut palate de unde am plecat
să cânte cucuveaua în banii chinuiţi
eu am ales, căci timpul nu poate fi-nşelat
să fiu bunic aicea, decât lângă părinţi

mă râdă toţi aceia, ce cred c-or să se-ntoarcă
la ceas de bătrâneţe, acasă, în pământ
eu voi avea la cruce, mereu cine să stoarcă
o lacrimă curată şi-o floare la mormânt

n-a ajuns stamba la cot!

după ani de întuneric, frig şi frică şi cartele
înălţându-ne-n speranţă, în sfârşit, le-am dat în bot
ieri visând la bogăţie, azi săraci până la piele
pot să spun că-n visul nostru… n-a ajuns stamba la cot!

am ales, câte guverne, tot sperând că sunt cei buni
toţi urlând, că ţara noastră, o vor scoate din complot
omorându-ne vânduţii, scoţând oameni din cărbuni
pân’ la urmă, doar o dramă… n-a ajuns stamba la cot!

toţi acolo sus, cu stamba, o întind şi o măsoară
încercând să-şi facă parte, fiecare după scop
în înjurături galante, şi cu şoapte de ocară
în tristeţea lor, reclamă… n-a ajuns stamba la cot!

am plecat în largul lumii, să nu-I văd, să uit de toţi
să le las măsura stambei, să şi-o-mpartă lot cu lot
eu aici, în altă lume, chiar de am fugit de hoţi
când mă uit prin buzunare… n-a ajuns stamba la cot!

jos, avem măsura noastră, cot pe cot, ca între noi
toţi calici, (mai sunt cu fiţe) cine nu-i plin de nevoi.
ştim cu toţi că viaţa-i scurtă, dar de-ajuns pe cât socot
ori câte măsuri am face… n-a ajuns stamba la cot!

cinste înfierii

dedicat copiilor aruncați la tomberoane…

eu nu sunt din părinţi, căci m-a născut o pungă
alintul unei mame, când întâlnim lumina
de mine-a fost departe, nu a putut s-ajungă
şi-a sânului căldură, mi-a fost atunci străină

iar scutecul, gunoiul mi-a fost de învelit
şi tomberonul leagăn, când aruncau în el
am scos de foame-un scâncet, şi-aşa am fost găsit
şi scos din mama pungă, cu grijă, uşurel

un bătrânel, cu suflet, a luat-o ca pe-un dar
de-o viaţă prin biserici, în rugă pentru-n fiu
în lacrimi tomberonul luându-l ca pe-altar
a-ngenunchiat în faţa-i, că n-a fost în pustiu

M-a-nfăşurat în haină, aşa ca pe.un pisic
şi a plecat spre casă cu lacrimi pe obraz.
în prag a lui soţie, s-a speriat un pic
crezând că cine ştie, a dat de vreun necaz

văzându-mi ochii plânşi şi trupu-nvineţit
m-a strâns la sânu-i sterp, cu dragoste de mamă
şi-n braţele-i slăbuţe, la cald m-am ghemuit
uitând de frig, de foame, de pungă şi de teamă

m-au legănat cu rândul, dormind pe apucate
atenţi ca să am somnul, uşor, netulburat
sărind la primul scâncet ce îl scoteam în noapte
şi cântece de leagăn, cu mine-au învăţat

ei pregătiţi de moarte, ce-o aşteptau să vină
acum mergeau la doctori să cear-o zi în plus
şi reclamându-mi dreptul la viaţă şi lumină
în rugă pentru mine, cereau la cel de sus

au învăţat cu mine din nou abecedarul
şi au fugit în cârjă cu mingea pe maidan
m-au învăţat credinţa, mi-au zis ce este harul
şi-au plâns de bucurie, când mi-au luat ghiozdan

m-au însoţit în cârje când am sfârşit cu şcoala
şi premiul cel mare, al meu din toţi, a fost
înconvoiaţi de vârstă, de chinuri şi de boală
s-au îndreptat de şale uitând de câte-au fost

în ziua-n care soarta a fost să ne despartă
’nainte de plecare, i-am strâns la pieptul meu
mi-au zis că la întors, de nu-i găsesc în poartă
s-au dus să-şi ia răsplata, la bunul Dumnezeu

acum, când sunt la bunul, mă uit la cer şi strig
sperând să mă audă de dincolo de zare
la tot ce aţi făcut, plătesc cu un covrig
şi vă trimit lumină din câte-o lumânare

născut fiind de-o pungă, eu nu sunt din părinţi
nu-şi merită cuvântul şi cinste-ar fi prea mare
dar am avut norocul, să fiu crescut de sfinţi
ce mi-au sădit în suflet, puterea de iertare

desaga

toți am luat, câte-o desagă
când, sătui de-atâta zdreanță
am crezut în lumea largă
și-am umplut-o cu speranță

am ținut-o strâns în brațe
când, ajunși peste hotare
speriați, cu fomea-n mațe…
marfă pentru exportare

adunați și risipiți
cât e lumea asta largă
fără neamuri și părinți
doar, în brațe o desagă

căutăm din când în când
de mai este vre-o fărâmă
din ce-aveam cândva în gând
sau vreun vis, așa, o urmă

ca pe-anafură le strângem
le sfințim pe zi ce trece
zidul vieții, unde plângem
ce-am trecut și ce vom trece

avem totul în desagă
și-o purtăm ca pe un nume
ce-i în ea, pe toți ne leagă
neam hoinar, sperând prin lume

 

 

You may also like...

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *