”Colivie pentru licurici și greieri” – Darie Lăzărescu

Slide1La numai câteva luni de la târziul, dar excelentul debut, Darie Lăzărescu iese în piața publică din nou, și tot cu o carte de versuri. ”Colivie pentru licurici și greieri”, căci acesta este titlul ei, te-ar putea duce cu gândul la literatura pentru copii, dar numai până când o deschizi, căci de la primul poem până la ultimul, constați că omul ăsta nu ia prizonieri, ci cucerește aproape ”manu militari” un teritoriu straniu, pe cuprinsul căruia lumea nu poate fi văzută, pipăită, mirosită și, eventual, asumată, decât prin sistemul de oglinzi carnivore pe care autorul le-a inventat pentru provocarea de șocuri psihologice devastatoare. Volumul începe abrupt, chiar cu poemul care dă titlul, avertizând, parcă, cititorii de literatură roz-bombon că nu au ce căuta pe acolo:

”în anii glorioși/în diminețile cu brume și cețuri
în serile târzii când nimeni nu-ți mai bate la ușă…
…mai că-mi vine să-mi iau viața
și moartea de la început”

Darie Lăzărescu dansează cu Moartea pe tăișul unei săbii de Toledo care este Cuvântul, iar pentru a preveni atâtde lesnicioasa cădere în patetismul ieftin, introduce frecvent în ecuația poetică autoironia. Aceasta este aplicată cu tușe savante, pentru că, altfel, universul sumbru al poetului ar deveni insuportabil. Același rol îl are și livrescul, prezent în doze homeopatice, dar dense, ca în subtila sugestie de sorginte eminesciană din ”Opium”:

”cea mai întunecată oră a mea
iubea clipa cea repede
a trupului tău
pierdut în albăstrimea
câmpului de cicoare”

Poemele care alcătuiesc această carte pot fi luate ca niște stop-cadre ale unui film eclectic. Ochiul poetului, care este și al pictorului, nu surprinde mișcarea, ci esența ei, clipa, instantaneul. Prin acest ochi se văd spitale și sumbre vedute citadine care strivesc imaginația și care-l fac pe D.L. să spună… ”n-am știut niciodată nimic”.

Peste toate plutește iminența morții, dar aceasta nu e văzută ca o tragedie. În cazul de față avem altceva, o sceptică și, totuși, neresemnată acceptare. Poetului îi mai place și alcoolul tare al expresiilor dure. În poemul ”Poză cu Dumnezeu”, el se vede inclus într-un pesaj halucinant:
”iată-l întins pe asfaltul fierbinte
integrat perfect în peisajul cu picioare prelungi/
lângă urechea lui
câinii adorm îmbătați cu alcooluri dulci”
În aceeași cheie, iată o trimitere deloc suavă spre copilărie:
”nani nani nani
pui al nimănui
și peste măsură
de trist”
Roșul, culoarea nebunilor (Giorgio de Chirico spunea că galbenul joacă acest rol), se plimbă și el printre versurile lui D.L., iar ”iarba călcată pe nervi” din primul său volum, revine și ea, ca o veche obsesie, sau ca un motiv al trecerii dinspre ceva către altceva:
”și iarba călcată pe nervi
în care nu veți dormi niciodată”
Uneori, ne confruntăm cu țâșniri de excepție:
”și astăzi pe sub ferestrele tale
se aude tropăitul soldaților
răsună strigătele muribunzilor
ca niște frumoase
suspine de dragoste”
…spune D.L. în ”Clonă”. Cred că pe el trebuie să ni-l imaginăm într-o chilie de poet-schimnic, în care răzbat ecourile străzilor pe care dragostea trage la somn, el însuși murind puțin câte puțin. De acolo, poetul se trezește la răstimpuri, ca din comă, și exclamă:
”cum ar fi să vă spun într-o zi
că de fapt eu nici nu exist”
(Anonimus)
Din aceeași sferă pare să vină și poemul ”Uneori mâna mea caută o fotografie”:
”o aceste fotografii mucede
ca niște moaște de sfinți ortodocși
legate cu funde roz/ fărâmițate printre
inimioare de turtă dulce carbonizate”
Prin cerneala de sepie a somnului, poetul rămâne, de fapt, hiperlucid. Memoria sa este bombardată cu frânturi de imagini dintr-un trecut fumegos, lumea lui este retro, se duce înapoi în timp în atmosfera saloanelor surprinsă în acvaforte, cu personaje în redingote, papioane și ghetre, manșoane și voalete, peste care el pășește ca un elf cenușiu. Ceea ce este contemporan, orașul, natura, oamenii, se află în plin și inevitabil proces de disoluție. Proiectată astfel e o ”viață de câine/viață de tată bătrân”. Doar poezia (!) este văzută ca un soi de izbăbvire, nesigură, totuși:
”Doamnă
poezia nu e
o trusă de machiaj –
nu îți adâncește privirea
nu te face mai suplă
nu scade trei numere
la pantof –
însă îți poate amâna
dispariția definitivă
cel puțin deocamdată
frumoasa mea”
(Blague)
Mai apar ici-colo tușe de mică picanterie, schițe ale unor locuri colindate de poet, dar și evocări ale unor spirite tutelare (Nichita). Un splendid poem este ”Secțiunea de aur”, însă la același nivel sunt și altele. Nu în ultimul rând, apar, la răstimpuri, flash-back-uri din tinerețe, cele din Iași fiind memorabile. O notă specială este de remarcat în modul în care se plimbă silueta femeii prin poemele lui D.L., aerian, cu pas de regină, suprapunându-se peste povești din care au mai rămas doar aburi ai unei tandre memorii. Găsim în ”Colivia pentru licurici și greieri” și o reflectare a golurilor ce apar între tată și fiu, dar, dincolo de toate, la sfârșitul lecturii, rămânem cu o stare de blândă limpezire și ne spunem, odată cu poetul, că ”s-a ieftinit zborul păsărilor”.
Nu putem trece nici peste scriitura extrem de îngrijită, cu o muzicalitate rafinată, care ne face să ne pară rău atunci când ultimul vers din această carte a fost șoptit.

GEORGE MIHALCEA

You may also like...

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *