”Eu nu scriu poezii, emoţia mă scrie pe mine!” – Maria-Ileana Tănase

Autoare a mai multor volume de versuri, editate și lansate la București, membră a Cenaclului de la Roma, fiindcă de ani buni locuiește și lucrează în Italia, Maria-Ileana Tănase scrie preponderent poezie în formă fixă iar tema ei preferată este toamna, deși, prin prolificitate, puține-i sunt argumentele încă nefolosite!… Se spune că prin lectura textelor literare ajungi să cunoști și autorul, nu doar personajele, să-i pătrunzi în tainițele inimii și a gândurilor, așadar, iată:

se mută satu-n cimitir

Tristeţea e pe valea în care curge satul,
Ce-n fiecare zi se mută sus, în cimitir,
Sunt tot mai rari sătenii, pe la poartă,
Şi tot mai rar, cu var, trece un coviltir.

Câmpuri şi dealuri au ajuns pârloagă,
Iar mulţi bătrâni în beţe-şi târăsc paşii;
Au ochi de sfinţi dar trupu-i fără vlagă,
Nu uită de copii şi-n biserică se roagă.

Demult lucrau ogoarele pân’ se-nnopta,
De sărbători se întreceau la horă-n sat,
Iarna, femeile-n războiul de ţesut lucrau
Şi-n şezători puneau poveşti la depănat.

La şcoală, clasele erau un stup de copii,
Ce vara-nălţau colbul de pe uliţă- n nori,
Azi drumu-i asfaltat iar copiii tot mai rari
Şi doar prin cimitir se sădesc multe flori.

Dar parcă toate astea le-am trăit în vis,
Timpul a preschimbat satu-ntr-un martir,
Iar din ce-a scăpat exodului, către oraş,
Cu fiecare zi, se mută sus, sus în cimitir.

 

sărută-mi…

Sărută-mi, visele din toamna mea,
Sărută-mi, ochii prinşi în zarea ta,
Sărută-mi, umerii împovăraţi de dor,
Sărută-mi, sufletul şi firul de izvor.

Sărută-mi, ridu’ ce-a-nflorit pe frunte,
Sărută-mi, florile de-argint la tâmple,
Sărută-mi, dimineţile scăldate-n rouă,
Sărută-mi, gândurile prin care plouă.

Sărută-mi, nopţile când braţele te vor,
Sărută-mi, clipele flămânde care dor,
Sărută-mi, buzele şi floarea de cireş,
Sărută-mi, zbuciumul pătruns în vers.

Sărută-mi, această veche poezie nouă,
Sărută-mi, şi emoţia, dintr-amândouă,
Sărută-mi, neputinţa de-a face firesc
Sărută-mi, tot ce-am uitat… Te iubesc!

 

pădurea vieţii

Zboară timpul ca păsările călătoare,
doar anotimpurile se petrec cuminţi,
o altă vară se pregăteşte de plecare,
toamna sunt eu, dar şi noul anotimp.

Se apropie toamna iar pădurea-i rară,
gândurile foşnesc ca frunzele pe ram,
o altă toamnă rugineşte pădurea iară
şi la anul alt copac nu iese la numărat.

Cu fiecare toamnă rugina tot pătrunde,
pădurea-şi va prăpădi copacii pe rând,
dar printre ramuri durerea îşi ascunde
că tot ce-a fost falnic şi verde s-a ofilit.

Sunt fericită şi văd cum se-nalţă puieţii,
când pădurea dăinuie prin copiii-lăstari,
sunt lemnul ancestral chiar esenţa vieţii,
şi-n tânăra pădure voi respira peste ani.

 

fluturele albastru

De sub perdelele verii, un fir de vânt adie
iar din fereastra unui gând măsor tăcerea,
pe pleoape, un fluture cuprins de osârdie,
fâlfâie galant din aripi, îmi sărută privirea.

Ascuns în catifeaua nopţilor reci, albastre,
e străpuns de stălucirea boabelor celeste,
atingerile mirobolante trezesc, chiar astre
şi-nfipt în antene începe din rouă să guste.

Însetatu-străveziu soarbe boabele de rouă,
făcând să inunde emoţia eternei primăveri
şi prizonier în căuşul palmelor-amândouă,
zbaterile diafane se liniştesc sub mângâieri.

Pelerinul nopţilor mele reci, târzii şi albastre
prins în palma gândului… un miracol efemer,
aripile-ţi de borangic parcă sunt două glastre,
când puterea nopţilor se dezbracă de mister.
 

restul

Vine o vreme… când nu-ţi mai pasă,
dacă un gând a rămas spânzurat ca o hartă,
nici chiar, de floarea vârstei
care şi-a scuturat polenul
pe aripi de fluturi născuţi poveste…
doar tăcerile au ajuns fecunde,

au inseminat anotimpurile.
Întrebările au intrat din nou, în sesiune,
mirarea fredonează pe strada speranţei,
răbdarea brodează-n gherghef, voal de aleasă,
iar neastâmpărul clipei şi-a găsit echilibrul
pe genunchii nopţilor

înveşmântaţi-n mătase de vise.
Dar un alt gând plămădit în covata dimineţilor,
caută, ce-i drept timid, să treacă puntea
dincolo de cuvintele sleite, atunci când
ploaia sărută aripi amorţite de fluturi,
ca din restul… pe care doar, Dumnezeu îl ştie,
să gătesc cea mai apetisantă felie de viaţă!

 

briză de cerneală

Deseori, în puterea nopţii,
găsesc o umbră ce tremură,
pe pereţii unui gând rănit
şi de fiecare dată,
pe buzele sălbăticite,
simt briză de cerneală…
Atunci, cărbunii nopţii
încep să creioneze pereţii
cu emoţia unui anotimp rogvaiv,
înrămat de zeul timp,
ce atârnă de cuiul unui vis…
Când zorii încătuşează noaptea,
umbra înfrigurată adoarme
ghemuită, în poala gândului,
până ce cuvintele se urzesc vers.
Aşteptarea s-a înecat demult,
în largul mării cu peşti muţi…
iubirea nerostită s-a preschimbat
în ocean planetar şi de atunci,
pe buze, simt briză de cerneală!

 

metamorfism

Pe şevaletul nopţii,
de multe ori, întind
pânza gândurilor,
culorile le împrumut
dintr-al cincilea anotimp…
din toamna când macii
au îndrăznit să-nflorească.
Macii s-au topit, demult,
iar în toamna vieţii
foşnesc frunzele…
frunzele dorului nu mor,
chiar, niciodată,
se redefinesc mereu,
sub focul timpului
şi-n drumul spre iarnă
suferă de metamorfism
pentru a renaşte în mugurii
altei şi altei noi primăveri.
Sunt o frunză de dor-arămită,

ce-a foşnit în toamna ta.

You may also like...

3 Comments

  1. Pe drumuri romane, drumuri prinse-n destin emoția s-a destrămat în versuri scrise cu cerneală din călimara sufletului. Mulțumiri, Valeriu DG. Barbu pentru această pagină de emoție!

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *