Iulia Elize – medalion

IMG_5683

izul acela alb-negru

sunt atât de tânără
mult prea tânără, Eliodor,
divanul este plin de zăpadă
în casa mea este frig, la masă aşteaptă oamenii de zăpadă
cu ei îmi beau ceaiul, iasomia împrăştie peste tot un parfum ce îngenunchează
doar ferestrele sunt mai vechi decât bătrânul ce acum citeşte ziarul
pe o bancă de fier forjat, neagră, undeva foarte aproape de ţintirim
ferestrele, Eliodor,
prin ele călătoresc noaptea stelele, intră în casă dezbrăcate de o prea multă lumină;
pentru asta se fac mici mici, Eliodor, întocmai ca inimile ce aşteaptă încă sub pământ să se umple cu nisip şi primăvară

ştii tu, Eliodor, frumoasele stele,
ele se aşază ca lumânările lângă vechile tablouri, dintr-unul zâmbeşte bunica
aşa plină de zăpadă cum este ea, cu părul ei fumuriu, cu hainele ei de duminică
mi-este frig, Eliodor,
te rog intră înăuntru, găseşte-ţi un loc printre cutiile muzicale, printre timbre şi alte zăpezi
intră în casă, încălzeşte-mă.

Aselenizare
Precum cangurii temerari
ţopăim
sub egida altor legi gravitaţionale
am aterizat pe lună să ne căutăm
nemurirea
Poate timpul curge altfel aici
şi-avem poate un alt fel de inimă
prin care curge alt sânge
unul subţire
regesc
faţă de cel vâscos
searbăd
cu iz pământesc…

Ultima piatră

în neliniştea dezlipirii de tine
am rămas aşa singură pe un peron în care
trenurile toate duceau spre absurd

şinele scârţâiau vânzătorul de covrigi umbla desculţ prin zăpadă
am luat un covrig cald l-am frânt
jumătate pentru mine şi restul puilor de vrabie
ce vor muri de frig în curând
şi m-am întins aşa liniştită pe şine
era iarnă şi seară şi spre gara de nord dumnezeu mângâia
în tremur palmele unui bătrân cerşetor
şi am stat aşa întinsă pe păr îmi surâdea o lumină roşie în curând
va porni ultimul tren
l-am auzit cum se apropia despicând universul în două
şi-am tăcut
uitasem de mult să mă rog şi-n moarte ştiam că
nu voi găsi niciun răspuns

însă acolo erai tu
în ultimul tren
cu o revistă de februarie în mâini probabil
căutai un vers iubitei tale aş fi vrut
să îţi spun că sunt inspirată şi că toate poemele
mele s-ar potrivi cu fotografia ei
ştiam că tu nu vezi
cum frigul mă cuprindea şi cum înăuntru
îmi scriam ultimul poem cu sânge pe oase
şi trenul se apropia secunda înghiţea ultima şină
eu visam în spirale şi ai trecut cu trenul prin inima mea.

eşti frumoasă ca legenda ultimului inorog
mi-ai fulgerat tu ultimul gând
şi-am coborât scările morţii aşa singură si aşa rotund ca şi cum
nemurirea mea rece ar fi fost
ultima piatră din templul visului tău.

 

You may also like...

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *