poet

Medalion Andrei Crainic

”Sunt un crainic al iubirii de frumos. Un poet care descrie asa cum simte el, tot ce vede, ce simte, ce trăiește. Totul se poate transforma în frumos, până și un gând care aparent pare a fi inutil, el poate să rodească frumosul trăirii de acum, și poate pentru totdeauna. Așadar, lăsați-vă călăuziți frumos de un crainic care nu știe a cuvânta decât prin prisma iubirii!” – scrie Andrei Crainic pe blogul său

Jurnalul iubirii
M-am trezit cu gustul tău în venele mele
care circula prin ele cu undă verde,
și la fiecare intersecție, gustul tău
îmi mărea globulele roșii, iar inima-mi tresărea de fericire!
Apoi am mers spre muncă
prin parcul păcii
care în mijlocul lui avea o fântână arteziană
plină cu zâmbetele tale
din care țâșneau nenumărate petale de dragoste.
Am luat metroul cu destinația Victorie
căci tu ești singura de nedescris,
și m-am scurs printre ramurile înflorite
ale părului tău cu miros de măr tomnatic.
Dintr-o dată am realizat că mi-e dor de tine
într-alt metrou, spre o piață monotonă
numită Vinzi timp, câștigi bani,
dar asta nu contează acum, căci tu ești prima fericire.
Jurnalul iubirii începe cu tine,
el de fapt nu are un sfârşit,
ci se scrie cu stiloul fermecat ale sărutărilor tale
care niciodată nu sunt la fel, ci mereu unice.

Mireasa mea
Cu buchetul în mâinile transpirate de emoții
te aștept, iar tu nu mai cobori,
mă uit la ceilalți din jurul meu,
în ochii lor sclipește dorința de a te vedea,
te așteptam pe tine:
miracolul meu.
Trag aer în piept,
dar aerul nu mai este aer
de mult s-a consumat și acum este mirosul tău
care deja a coborât la mine în nări:
te așteptăm pe tine,
ființa mea.
Trec poze cu noi în fața ochilor mei,
cum ne îmbrățișăm, încă doi străini, pe un mal de lac,
iar acum, acolo sus, fotograful te desenează în pozele lui pentru totdeauna.
Și eziți să cobori, încă un minut:
te aștept la sfârșitul treptelor, tremurând pe tine,
iubirea mea.
Iată-te, cobori încet,
te lași admirată de lumea toată
iar ochii mei, sufletul meu, ființa mea,
tot ce respiră în mine se oprește, căci tu cobori
în viața mea, dragoste adevărată mult așteptată.
Și nici un cuvânt nu mai știe a cuvânta
la cât ești de frumoasă,
mireasa mea.
Te sărut, îți dau buchetul,
asta-i tot ce pot sa fac,
inima-mi bate, parcă acum din nou,
totul a început să bată defapt,
până și vorbele celor din jur au început a bate.
Iar eu tac, te privesc cu ochii unui nebun,
care nu va mai ști a cuvânta, decât cu tine alături,
soția mea.

Poezia mea
În primul rând, eşti fără rime
Căci tu nu esti o repetare
de cuvinte, de litere.
Tu eşti poezia mea ce nu se termină
ca un val de mare de seară
ce vine, vine şi tot vine.
Căci eu sunt luna ta, malul tău,
iar tu eşti poezia mea
pentru că-ţi scriu în fiecare zi în suflet,
cu cerneală de dragoste ce curge din izvorul iubirii.
În al doilea rând, eşti fără strofe,
pentru că nu las nimic să mi te despartă,
n-ar fi corect!
Tu eşti poezia din noaptea mea,
din ziua mea, din ceasul meu, din minutul meu,
din secunda noastră.
Pentru că tu eşti fericirea mea dintotdeuna,
iar cuvintele îşi au a lor limită, însă
aici ele te-au ridicat în veşnicia sufletului meu.
Aşadar, tu eşti poezia mea din care curg alte poezii, căci sunt poetul tău ce te scrie cu devotament sărutându-ţi picioarele,
Pe albele pagini cu nesfârşite sărutări.

Neam
Curge sângele acestui neam
ca o doină cu glas de ciocârlie,
tu ești tot ce scriu, ce am;
ce ții vocea poporului vie.
Din durere în durere,
până și timpul se oprește mut,
suspinând în a neamului tăcere
peste crucile martirilor deveniți lut.
Oh, dulce miere din Carpați,
ce curge în șuvoaie de lacrimi amare!
Cândva treceau batalioane cu miile de soldați,
acum pleacă milione peste hotare.
Oh, neam sfânt cu revoluția-n sân,
Făt-Frumos în sufletul rănit:
a celor care încă speră și rămân
cu steagul ridicat, dincolo de asfințit.

Portocala din tine
Mă hrănesc din privirile tale,
Astăzi, mai mult decât ieri,
Sunt înăuntrul tău,
Trăiesc în tine infinite primăveri.
Buzele tale moi, ușor umede:
Le sorb la ceaiul cald
De la ora cinci fix
cu gust de: „ce-mi faci tu mie”?
Te storc precum o portocală:
Si dacă aș scoate toată iubirea,
Tot ar mai rămâne pentru încă un infinit de freshuri cu același gust de tine.

Scrisoare în miez de noapte
Te văd cum culegi din roadele altora,
pașești pe străzile construite de alții,
trăiești în casa făcută cu multă trudă,
mănânci și dormi în liniștea cândva cu viața jertfită.
Și acum te-ntreb:
când te vei dărui pe tine?
Când te vei opri
unui sărac o pâine să dai,
unui copil un zâmbet din inimă,
unei femei dragoste adevărată,
unui bătrân neajutorat de-al ajuta,
unui pierdut de-al afla:
când te vei dărui pe tine?
Va veni ziua când
ploile tale se vor sfârși,
iernile tale vor înceta în a te răci
iar verile în a te-ncălzi.
Va veni timpul în care totul,
pentru tine, se va sfârși,
și atunci, în momentul acela unic
te voi întreba:
când te-ai dăruit pe tine?
Soldatul
Dimineața când soarele răsare
El se trezește deja trezit,
Își ia armele în spinare:
Rugăciunea, iubirea şi gândul smerit.
O lume-ntreagă pare a se opune
Cu vorbe deșarte vrea să-l niveleze,
„Te-ai pocăit mă, zău? Pe bune”?
Soldatul însă tace, nu vrea să dezerteze.
Un corp care cere totul la infinit
Şi-n schimb nu dă mai nimic.
Soldatul știe că oricând totul poate fi risipit,
Corpului nu-i arde de mântuit.
Cu armele în suflet, căci războiul e de neoprit:
„Odihnește-te, esti mântuit!”, şoptesc dușmanii,
Soldatul tace, cu gândul e smerit:
ştie că într-o secundă poate pierde toți anii!

You may also like...

1 Comment

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *