Press "Enter" to skip to content

Medalion Carmen Popescu

Templul de pe val

Timpul îți întinde pasul vagabond
Poartă-n spate crucea omenirii oarbe
Freamătă-n atingeri lutul rubicond
De-amăgiri ce-n tremur visul le absoarbe

Îți zvâcnește tâmpla în impuls de cord
Răstignit în trupu-ți vrei să-ți dai culoare
Carnea de sub piele într-un mers record
Se topește Oase-nchini ca provocare

O scânteie-n ceruri se arunc-aval
Peste rătăcirea ce nu are voce
Arabesc de zbateri crești pe propriul mal
Umbre întretaie brațe echivoce

Crezi că nebunia este de opal
N-are vârstă-n strigăt nici în pas de ciută
Îți stă în odihna unui ochi oval
Sau în rătăcirea de-adevăr știută

Timpul ăsta pururi templu e pe val
Duci ofrande cercuri pline-acum cu tine
Flori într-o plutire țărm dialogal
Pace desenată-n focul din destine

Prin inel de vierme

Te strecori în gheara care-nfrânge gândul
Stă în gâtul morții ca o stea apusă
E o rădăcină care-și pierde rândul
În desuul nopții ca o nesupusă

Vezi prin ochii vineți zile blestemate
Vin din anotimpul degetelor oarbe
Vin fără să-ntrebe cât te poți abate
De la tine însuți Cine te absoarbe

Prin inel de vierme-n lumea paralelă
Cine are poftă să-ți rescrie mersul
Este-un pas plutirea sau o dublă stelă
Cine vrea în formă să îți schimbe sensul

Hai spune tu

Hai spune tu că nu sunt eu bogată
Am doi feciori ca spicele în soare
Au trupul drept văd până-n depărtare
Au steaua-n cer și-n ochi iubirea toată

Hai spune tu că fiii mei nu-s ape
Curg timpul vieții în a lor redută
E-o mână albă-n spuma neștiută
Cu îngeri strecurați pe sub pleoape

Își joacă rolul învățat în taină
Prin împletiri de pași transpuse-n umbre
În colțuri așteptările sunt curbe
Legate-n ațe într-un fel de haină

Ce-o poartă peste pielea încleiată
Prin oase prinsă ca un tul din carne
O formă fixă plină de lucarne
În care zace-ascuns-amprenta toată

Hai spune tu că dincolo de lume
E-atâta spațiu spre-a ne fi o treaptă
E-atâta soare-n mintea înțeleaptă
Și-un curcubeu în zicerile-anume

De ce

Mă-ntreb de ce-mi cresc rădăcini în cer
de ce nu-n lut sau vântul efemer
De ce tulpina-mpinge seva-n sus
din răsărit de viață spre apus

sau talpa frunzei de ce-așază-n vid
o formă fixă-n tremurul rigid
De ce-ntre brațe-ntinse crește rod
când odihnirea frunții e-n exod

De ce-n celulă crucea umple drept
o formă vie-nchisă-ntr-un percept
Hai spune de ce norii-și pică-n lut
un bob din geana care l-a durut

De ce de-atâtea ori te-ntrebi de ce
până constați că drumul nu mai e

Încă o stea
gând fiului meu

Coroana-ți împietrește încă o stea pe tâmple
Din vadul cu lumină un val te împresoară
Cu ochii tinereții suplețea îți măsoară
Misterul nemuririi cu echilibrul umple

Veșmânt de tuberoze pe trupul tău își coase
Parfumul și te poartă în lumi neîntâlnite
De minte fără umbre prin chipuri erudite
Cu chingi să împletească neprețuite oase

Își curge timpul curge o vară de petale
Peste oglinda vieții cu iz de perspectivă
Lăsându-ți între vise o zicere misivă
Să treci peste ispite și temerile tale

Să lași din mâini trecutul cu pașii în istorii
Doar clipe de iubire vestească viitorul
Vitrina cu oferte ridice-n grabă storul
Ca să aduni în tine o cupă de victorii

Tu crezi în adevărul

Ce-mi ceri tu zi nebună să fac un pact cu tine
Cu aripile întinse să zac în disoluții
La-ntâmpinări de mine deschideri prea subtile
Vor să-mi recapăt zborul un pas în evoluții

De ce-mi acoperi ochiul cu iarba de pe slove
Cum să-mi adoarmă chipul pe umbra ta din voce
Cum să răscumpăr spusei trăirea fără vorbe
Pe mine să m-adaug pe brațul tău veloce

Și cum ne-ar sta-mpreună desțelenind atingeri
Tu crezi în adevărul ce toarnă în minciună
Puținul de-mplinire când îmbrăcăm în salturi
Priviri fără protecții aprinderi în furtună

Eu cred în libertatea de-a-mbrățișa pâmântul
În vise-ngemănate să ne-nvelim cu cerul
Vezi tu în hăul vieții se-accentuează chinul
De nu-ți cultivi răbdarea când dezgolești misterul
vol. Nu lăsa viața să stea între noi

În muzeul cu amintiri…

Asociezi unor călătorii nume de oameni
nume de localități de țări
de continente
nume de vânturi
Legi de gâtul lor pietre de moară
ca să aibă stabilitate la sol
și aștepți până încep strigările
Una câte una
amintirile se strecoară printre gratii
se agită pe marginea pervazului
cad în hăul introvertirilor ancestrale
dar se găsește un inițiat să înalțe din ele zmeie
chingi pentru aripile păsărilor
ale căror pene
scriu formule de recurență
vol. Sculptură în lacrimă


S-o cunoaștem împreună pe Carmen Popescu din interviul – ”De vorbă cu autorul” – apărut la începutul volumului de versuri ,,nu lăsa viața să stea între noi”...

Am avut bucuria să o cunosc personal pe scriitoarea Carmen Popescu. Colaborarea cu ea a fost specială. Încă de la prima întâlnire am fost captivată de profunzimea vorbelor ei. Dotată cu inteligență nativă și talent, Carmen Popescu este un om cald, cu vorbă blajină, cu privire pătrunzătoare, calități evidente prin care mi-a câştigat admiraţia şi respectul. În ciuda intemperiilor vieţii ea a găsit puterea să meargă mai departe, meditând, refugiindu-se în poezie, în arta cuvântului pe care o stăpâneşte cu măiestrie. În loc de prefaţă, am decis să purcedem la un dialog cu omul şi scriitorul Carmen Popescu.
Claudia Minela: Ai moştenit de la părinţii tăi pasiunea pentru literatură. Ai fi putut să optezi pentru o altă meserie decât cea de profesor de limba şi literatura română. Cred că ţi s-ar fi potrivit la fel de bine şi profesia de psiholog, jurnalist sau pictor. De ce ai simţit nevoia să profesezi în domeniul învăţământului?
Carmen Popescu: Așa se pare. Cred că sufletul meu a știut în ce familie să se întrupeze. Pământean, nu am avut nici cea mai vagă idee că tot ce am construit în ani a fost pentru a trezi cuvântul frumos care trebuia să erupă ca lava unui vulcan. Trăirile intense au ajutat cuvântul ca să capete sens. M-am născut în familie de dascăli. Aveam 4, 5 ani și petreceam ore bune în biblioteca școlii unde era director bunicul din partea mamei. Am răsfoit toate cărțile pentru vârsta aceea. La gimnaziu, l-am avut pe tata profesor de limba română. Atunci am înțeles că trebuie să citesc mult, ca să pot respecta cerințele dascălului de specialitate. Altfel, eram aspru admonestată acasă. Și eu am fost unul dintre liceenii care citeau sub pătură romane, în loc să doarmă sau să rezolve probleme din zona de real. Tata visa să devin inginer. Dar mie îmi plăceau copiii și voiam să le ofer din cunoașterea pe care am acumuat-o de-a lungul timpului. Cred că am fost sortită să păstrez la cote maxime copilul interior.
CM: Cum a fost prima ta oră la catedră? De-a lungul carierei ai avut parte de momente plăcute şi mai puţin plăcute. Care este cel mai impresionant moment din perioada în care ai profesat?
CP: Ţinusem în repetate rânduri locul părinților mei la catedră. Eram obișnuită cu predatul. Dar atunci când am intrat pentru prima dată, în calitate de profesor, s-a trezit în mine responsabilitatea formatorului de viziune. Este o plăcere să fii dascăl, să uiți de tine și să fii una cu elevii pe care îi îndrumi, să intre directorul care vrea să comunice informații iar tu să nu-l auzi în marea de liniște, pentru că, în lumea personajelor despre care predai, nu mai este loc pentru nimeni. Să iubești. Asta este ceea ce trebuie să faci ca dascăl. Să iubești materia pe care urmează să o predai. Să simți cum crește din tine un copac robust, frumos înfrunzit, cu rădăcinile bine înfipte în mintea și inima ta. Să iubești copiii. Să te simți o mamă responsabilă care trebuie să ridice o temelie fără fisură a perspectivei mai multor generații. Să mulțumești înaintașilor pentru harul și darul oferit. Și, pe cât posibil, să nu dezamăgești. Copilul simte sinceritatea cu care este îndrumat și se deschide ca o floare. Este minunat! Da, minunat să regăsești elevi, peste ani, care să te îmbrățișeze cu aceeași căldură ca atunci când îți ajungeau până sub braț și să-ți confirme că, pentru ei, vei exista infinit.
Momente plăcute și neplăcute se întâlnesc în toate domeniile. Acolo unde nu lucrezi numai tu cu tine și ești vizibil pentru mase de oameni, dezacordurile sunt la tot pasul. Important este să le eviți. Viața școlii este desăvârșită când stai foarte mult între elevi și ești de-al lor. Restul ar trebui să conteze foarte puțin pentru un dascăl care se privește ca misionar, nu ca slujbaș la stat. De acolo apar influorescenţe nu tocmai plăcute.
Cele mai impresionante momente le-am trăit în școala unde am fost repartizată. Am găsit un mănunchi de fluturi abia ieșiți din cocon, cu un suflet desăvârșit. Condițiile de sărăcie în care trăiau, uneori erau inumane. Iarna o treceau în opinci încălțate pe piciorul gol sau peste șosete de lână lucrate de mamele lor. Ca să aibă un trai îmbunătățit, familiile acceptau să își schimbe religia. Cu toate neajunsurile, ochii le sticleau de bucurie și mă invitau să le stau alături la masa de duminică. Erau interesaţi de studiu ca să plece din zonele acelea fără perspectivă.
CM: Am avut onoarea să-l cunosc şi pe soţul tău. Dumnealui este profesor de matematică. Cum se împacă ştiinţele exacte cu arta cuvântului?
CP: Pe soțul meu l-am cunoscut când m-am întors în județ. Făceam amândoi naveta la o școală greu accesibilă, dacă nu aveai mașină personală. Gândeam să îmi găsesc perechea tot în domeniu. Am văzut de la părinții mei că familia este mult mai relaxată când ambii membri lucrează în același domeniu. Am gândit că va fi benefică asortarea domeniilor și pentru copilul pe care îl doream amândoi. Soțul meu este un îndrăgostit de limba și literatura română. În tinerețe purtam discuții lungi despre literatura citită, ascultam muzică clasică și foarte mult rock. Profesoara de limba română a avut pentru el un rol important în insuflarea dragostei pentru citit.
CM: Eşti cadru didactic, dar şi părinte, deşi fiul tău este acum bărbat. Cum i-ai stârnit interesul pentru lectură? Ce sfaturi le-ai da părinţilor pentru ca şcoala să nu mai fie o corvoadă, aşa cum este considerată astăzi de majoritatea elevilor?
CP: Am fost un îndrumător obositor pentru fiul meu. Cred că l-am torturat cu studiul de când era foarte mic. A intrat în clasa I cu toată materia știută. Citea și socotea cu ușurință, de aceea a fost greu de strunit. Sigur nu am fost o îndrumătoare bună pentru el. Eram perfecționistă și simțeam că nu dorea asta. I-a prins bine în timp. De citit? Crezi că i-a lipsit vreo carte care se vindea în librărie? Pentru toate vârstele, a avut tot ce și-a dorit. Literatura SF era preferata lui. Chiar își scria, pentru gazeta școlii, viziunile. Mai târziu, a cules informația pe care și-a dorit-o de pe calculator. Citește. Încontinuu citește. Pentru că timpul este scurt și nu trebuie omorât cu banalități.
CM: Cochetezi cu pictura, cu muzica, cu proza, dar cel mai mult te regăseşti în poezie. Simţi că ea vine spre tine sau tu o cauţi în viaţa de zi cu zi? Să ne jucăm puţin cu imaginaţia. Personificând poezia, cum ar arăta ea în viziunea ta?
CP: Să începem cu poezia. Nu am gândit că voi scrie vreodată. Poezia mi se părea un teren dificil de abordat. Ea era cea pe care tata mă forţa ca să o știu pe de rost, ca apoi, să o disec în mintea mea. Poezia pe care o studiam trebuia memorată, simțită prin toţi porii și apoi recitată. La atât se reducea ea pentru mine. Scrierea primei poezii a fost făcută acum cinci ani, în urma unui cumul de evenimente triste, derulate în viața mea. Familia nu m-a luat în serios la început. A fost o joacă pentru ei. Pentru mine devenise cheia care deschidea ușa unui univers în care trebuia să pășesc, ca să-mi pot continua viața. Pensionată pe caz de boală de ani mulți, cu o mamă bolnavă în îngrijire, cu trei tineri care își împleteau adolescența în același spațiu de locuit și cu soțul meu dedicat școlii și evoluției personale, era foarte complicat de dezertat în mine. Așa, poezia m-a trimis în locuri ideatice, pline de lumină și vibrație. Deja creasem o balanță cu mine pe un taler și ei pe altul iar altă balanță, în mine, pe care trebuia să o aduc în echilibru prin scris.
Nu eu am căutat poezia. Ea m-a găsit. Asta trebuia să fac. Și trebuia să o fac bine. Așa că am devenit perseverentă, autodidact și a ieșit ce puteți citi. Poezie este în fiecare dintre noi. Numai că fiecare are de înfrumusețat într-o viață, doar o parte a unei construcții . Eu, la vârsta aceasta, am fost pregătită să primesc darul divin: harul creației literare. Acesta era momentul poeziei.
Pentru mine, poezia este unul dintre copiii de excepție ai universului. El este creația mea și a Tatălui. Mă simt fecioara Maria care dăltuiește fiu, fără a fi avut cunoaștere de apropiere cu altă persoană decât în spirit.
Cu timpul, am simțit că nu este suficient să construiesc castele doar din litere. Eram ca un Vulcan care erupea. Dezlănțuisem nevăzutul din mine. Cuvântul era prea monoton, prea trist, prea mat. Trebuia lustruită lucrarea. Eu am făcut-o prin culoare. Nu am informație în domeniul picturii. Punctual, privind un videoclip pe youtube. Dar metafora culorii voia să înnobileze pânza. Așa că am aruncat un ochi pe google și am încercat să preiau ce vedeam și să îmbunătățesc. Sunt pânze pe care mi-am eliberat sufletul și le-am oferit familiei și prietenilor mei apropiați.
Muzica am iubit-o de când eram copil. Eram selectată să cânt în corurile școlilor unde învâțam. Când eram profesoară, inițiam tot felul de momente muzicale pe care le integram în proiecte mari pentru Cântarea României, cu care am luat diverse premii. Muzica este în mine. Vocea interioară cântă, râde, plânge. Un zgomot continuu în comunicarea cu Dumnezeu. Lui i-a plăcut cum am ajuns să îmi instruiesc vocea, așa că mă cheamă tot timpul în casa Lui să îi cânt. Nimeni nu mă va putea întrerupe vreodată din cântările de mulțumire pe care le înalț spre cer.
CM: Atunci când scrii, simţi nevoia să fii singură, să ai intimitate? Tematica din poezia ta este diversificată. Timpul, meditaţia, spiritualitatea, singurătatea, relaţia cu divinitatea sunt cel mai ades abordate de tine. Care este de fapt substratul acestor mesaje?
CP: Poezia adevărată curge, fără poticniri, ticluiri, reveniri, îmbunătățiri. Când am început să scriu, aveam caiet şi creion lângă mine. Și noaptea mă trezeam și scriam. Fără ochelari era mai complicat. Dar scrijeleam strofele care a doua zi căpătau sens. Adevărata poezie se scrie repede. Ca și cum ai bea, pe nerăsuflate, un pahar cu apă. De nenumărate ori m-am considerat penița prin care Dumnezeu vrea să trimită mesaje pentru omenire. Este iubirea Lui pentru împătimitul de lectură. Scriu oriunde mă găsesc. Cu zgomot în jur, pe șervețele, pe bonuri de cumpărături… Când apare ideea, o scriu. Ea nu trebuie ratată pentru că este unică și nu se mai întoarce. Ceea ce pierzi, nu trebuia să scrii. Tematica poeziei mele este viața mea. Mult surghiun interior. De aici multe căutări, multe înţelesuri, zeci de ani deșirați, cu bucurii răzlețe.
CM: Atât în poezie, cât şi în proză primează filosofia, meditaţia. Cum ai ajuns să vezi strălucire până şi în întuneric, în singurătate, în fatalitate şi durere. De unde vine această putere de predominare a binelui?
CP: Întunericul este partea întunecată a întregului. Revin la balanţa care trebuie să stea în echilibru. Pe un taler, puțin întuneric, declin, urât, puțină vibrație joasă, opacitate, eșec, ură, pe celălalt taler lumină, realizări, energie pozitivă, frumos, iubire. Le-am încercat pe toate de-a lungul timpului. Dar căutând în profunzime, am înțeles că experiențele negative au pozitivitatea lor. Îți deschid ochiul inimii, al înțelepciunii, al cunoașterii proprii. Binele izvorăște din prea mult rău, dacă ajungi să înţelegi ce se întâmplă în jurul tău. În singurătate întâlneşti mulțimea şi în mulţime, singurătatea. În tine locuiesc mai multe lumi. Zgribulite sau nu, în funcție de evoluția personală și încadrarea ei în istoria umanității.
CM: Prin natura meseriei ai studiat opera marilor clasici. Te rog, numeşte câţiva dintre cei care te-au impresionat în mod special şi motivează-ţi alegerea!
CP: Desigur, Mihai Eminescu. Este o personalitate complexă, pe altarul căreia mi-am desăvârsit viziunile. M-am regăsit în trăirile eului liric, în modestia, dar și în amplitudinea tonalităților creatoare. Conceptul filozofic întâlnit pe un plan secundar în lirica eminesciană. Operele sunt un refugiu al hipersensibilității sale. Din simbolism l-am apreciat pe Bacovia cu însingurarea şi traumele sale, rondelurile lui Macedonski sau dezlănţuirile sentimentale ale lui Minulescu. Apoi, ermetismul lui Barbu și modernismul lui Blaga, cunoașterea luciferică și paradisiacă, cele două concepte filosofice ale liricii blagiene. Cu timpul l-am descoperit pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, pe Adrian Păunescu, Vasile Voiculescu,etc. Nu contează apartenența versului, ci felul cum îl construiești, ce transmite el, cât de mare este încărcătura trăirilor expuse.
CM: Este poezia o formă de refugiu, o terapie a sufletului? Când ai început să scrii şi de ce?
CP: Desigur este terapie. În primul rând că îți ține mintea ocupată cu lucruri plăcute. În al doilea rând, eliberezi monștrii care se hrănesc cu timpul tău, cu gândul tău, cu frumusețea pe care nu o împachetezi spre a o oferi. Pentru mine a fost o dărâmare a unei închisori, în interiorul căreia nu știam cum să îmi vindec claustrophobia.
CM: Avem nevoie de literatură? Ce părere ai despre tinerii care sunt dezinteresaţi de cultură?
CP: Desigur. Este viața unei națiuni, este orizontul ei, este progres. Literatura îți mângâie traumele, îți ghidează pașii, îți arată direcția. Este oglinda în care îți vezi corespondentul.
CM: Cum ţi se pare sistemul educaţional actual? Ce ai schimba ca elevii să fie atraşi de şcoală?
CP: Răspund la fel ca toți celalți: greoi, îngrădit, obositor, stufos, dar solid. Chiar dacă pare perimat. Noile generații de dascăli să fie conștienți de misiunea lor de luminători ai nației. Tot timpul vor fi copii pregătiți și mai puțin pregătiți pentru că nu sunt bine îndrumați spre activitățile din care pot elibera un potențial maxim. Niciodată un constructor de avioane nu va fi foarte bun dacă nu a visat să activeze în acel domeniu. Un dascăl trebuie să aibă timp pentru toți copiii, nu să îi privească preferențial. Să îi cunoască, să îi iubească, să se ofere lor până la epuizare. Așa îi va putea îndruma să aleagă domeniul în care sunt construiți să profeseze. Ei trebuie să fie educați ca să li se deschidă şi ochiul nevăzutului, nu doar cel al văzutului. Ei trebuie să fie conștienți de ceea ce li se întâmplă. În copil trebuie să plantezi sămânța și să ai grijă ca ea să crească. Materiile au subtilitățile lor, pe care unii dascăli nu le oferă elevilor decât tangențial. Ele trebuie aprofundate nu la meditație, ci în școală. Fiecare om este pe pământ ca să eleveze. Unii pot, alții nu. Fiecare are drumul lui. Judecățile nu-și au rostul.
CM: Este FB o evaluare corectă a literaturii internaute? Ce părere ai despre explozia de likeuri primite la unele texte?
CP: Nu. Este doar un început de zbor. Subiectivismul îl întâlnești pretutindeni. Cunoscătorii știu la ce porți să bată. Și, timpul alege. Răbdarea trebuie lucrată.
CM: Dacă te-ai afla acum la lansarea acestui volum de versuri, ce le-ai transmite participanţilor la eveniment, iubitori de poezie?
CP: Să deschidă cutia Pandorei și să înceapă să se cunoască prin orice formă de abordare a sinelui.
CM: La finalul acestui interviu (de vorbă cu autorul) te provoc la un joc de imaginaţie. Schimbând rolurile, ce întrebare i-ai pune poetei Carmen Popescu?
CP: De ce nu lași briza să ne șoptească până la capăt tainele mării?
CM: Te rog, răspunde!
CP: Pentru că tainele sunt multe și omul nu este pregătit să asculte până la capăt povestea și pentru că vindecarea nu s-a realizat în totalitate. Timpul/Timpurile ne apropie și ne despart. Rareori ne amestecă.
CM: Mulţumesc pentru colaborare şi felicitări! A fost o plăcere să te cunosc şi să-ţi citesc volumele. Succes în viitoarele proiecte!

,,Cum să dejoace-n poezie penelul unei lumi abjecte
O luptă a celebrității acoperită de sminteală
O libertate fără forme ce dă vacarmului spoială
O minge spartă între umbre endemic inimii defecte”

(Carmen Popescu – Nu lăsa viața să stea între noi)

 

Be First to Comment

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

    copyright radiovocativ 2016