MEDALION – Poeme de Liubastra (Liuba Botezatu)

   12805829_980578885311735_825377573289594982_n   În loc de introducere:

Nu eu scriu poezie, poezia mă scrie pe mine. Vine, aparent, de nicăieri și mă subjugă până în momentul în care o aștern în cuvinte, iar odată cu eliberarea ei, îmi reprimesc și eu libertatea… (Liubastra)

Poemul nu se scrie,

se naște în eter

multe veacuri înainte de ființarea pe pământ.

Poemul nu se scrie, se simte

vibrația-i dansantă în jurul aurei poetului.

Poemul simte poetul, îl alege cu grijă

așa cum sufletul copilului își caută mama

înainte de prima bătaie de inimă.

Poemul nu se scrie, se naște din condei

precum o arie divină, ce a primit acordul

să înalțe omenirea.

Tu…

oare știi că poemul acesta respiră a tine?

Ți-am luat spiritul și l-am zidit

așa cum Manole și-a ridicat mănăstirea

pe sufletul Anei.

Te-am sacrificat ca pe un miel de Paște

în poemele mele

și nu ți-a spus nimeni.

Tu…

oare știi că poemul acesta pulsează de tine

și crește cetate în jurul tău?

Suntem cuplul perfect în poezie, necunoscutule;

te cunosc mai bine decât palmele mele

mânuind bidineaua cuvintelor.

Oare știi că ți-am sfințit sângele, jertfindu-l

pe altarul Marii Deveniri?

 

La capătul tăcerii

(în memoria străbunilor mei deportați)

La capătul tăcerii

sunt eu, țipătul

ultimilor străjeri ai neamului,

prigoniții în Siberii pentru iubire de Patrie,

condamnați la moarte pentru vrednicie,

huiduiți, bătuți, schilodiți pentru păcatul de fi

Român.

 

La capătul tăcerii geme pământul

de minciuna sovietică

făcând din străbuni dușmani ai poporului,

torțe vii în lagăre comuniste cu cenușa

împrăștiată în vânt, să li se uite

și urma!

 

Dar sufletul lor înrămat în lespezi de piatră

nu uită.

Sufletul lor mai strigă din lumea de dincolo

despre calvarul bolșevic.

Nu tace, ci urlă-n morminte,

tace vorbind printre crânguri,

vorbește plângând…

 

La capătul tăcerii

se înalță el, strigătul

ultimilor eroi reduși la tăcere,

furați de credință, înfometați de pâine,

alungați pe meleaguri străine,

îngropații de vii.

 

La capătul tăcerii suntem noi

urmașii morților noștri,

care nu am uitat cine suntem,

de unde venim,

pentru ce mai trăim.

 

La capătul tăcerii

amintirea stă neatinsă.

Arzând…

 

Elucubrații lirice

Și dacă-ți spun că te cunosc demult,

De foarte de demult și de departe,

Și te-am creat din vise și din lut

Așa cum din neant se scrie-o carte.

 

Și dacă-ți spun că nu e Dumnezeu

Cel care din pământ ți-a dat ființă,

În ochiul minții din lăuntrul meu

Te-am adunat sămânță cu sămânță.

 

Și din cenușa unor vise arse

Te-am reclădit, apoi, pe un cer nou,

Cu urmele speranțelor rămase

Cuvintelor le-am făurit ecou.

 

Iar dacă-mi este teamă să m-apropii

De zămislirea mea, de visul tău,

E pentru că nu vreau să spulber stropii

De ideal țesut în gândul meu.

 

Și poate că fiind doar o fantasmă,

Un adevăr mai virtual ca restul,

Învăluit de raze și de plasmă,

Iubirii îi vei fi pe veci căpăstrul.

 

You may also like...

4 Comments

  1. „Nu eu scriu poezie, poezia mă scrie pe mine. Vine, aparent, de nicăieri și mă subjugă până în momentul în care o aștern în cuvinte, iar odată cu eliberarea ei, îmi reprimesc și eu libertatea… (Liubastra)” Poezia se sloboada ca o spuma alba din valurile neantului, pe fata, pe gat, pe fese, hmmmmm

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *