Medalion Remus Constantin Raclău

 Remus Constantin Raclău – În primul rând sunt un povestitor …

Apoi, încercând să-mi dau seama pe ce lume trăiesc, am devenit un observator al acesteia. La un moment dat mi-am dat seama că nu ajunge, astfel încât am început să despic în patru iţele colectivităţii umane din care provin sau a celei în care trăiesc acum. Unii îmi spun „gânditor”, alţii „analist”, „detectiv”, „filozof”, sau chiar „cercetător”, toate urmate în mod inevitabil de adjectivul – „popular”, ceea ce mă scuteşte de a mai prezenta vreo diplomă la control … Mie îmi convine, mai ales că în acest fel eventualele rate-uri calitative îmi sunt iertate apriòri !

Eu rămân la ideea că nu sunt altceva decât un simplu observator , al cărui CV literar s-ar putea rezuma într-un singur cuvânt (compus): ”Publicist-blogger”…

Unde mă manifest?

În primul rând este vorba despre blogul personal ”Nostalgie pentru Bunul Simț” (http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it), si bineinteles despre profilul meu de Facebook: https://www.facebook.com/remusconstantin.raclau,

Apoi despre unele publicaţii on-line şi site-uri care mi-au oferit cu generozitate şi amabilitate spaţii în care să-mi pot publica personal scrierile :

Precum şi despre o serie întreagă de bloguri şi site-uri care îmi urmăresc activitatea şi care preiau spre publicare de pe blogul meu articole sau povestiri ce prezintă interes pentru administratorii acestora conform temelor abordate şi al politicilor editoriale ale domniilor lor şi din care dau în cele ce urmeazădoar câteva exemple :

http://foaienationala.ro/?s=remus+constantin+raclau

http://stirihudesti.ro/nostalgie-pentru-bunul-simt/

https://ceicunoi.wordpress.com/2013/06/18/lumanarea-pilda-invatatura-sfaturi-educative-de-la-parinti-pentru-copii-despre-viata-omului-pe-pamant-edu54/

http://gandeste.org/general/de-ce-si-huleste-unii-tara-2/70290/comment-page-1

http://www.contrasens.com/2014/01/30/se-intorc-copiii-stranierilor-ciocnirea-sistemelor-de-invatamant.html

http://jurnalul-manipularii.blogspot.it/

https://arhiva-romanilor.blogspot.it/2016/09/remus-constantin-raclau-eram-elev-la.html

https://www.roportal.ro/articole/despre/stejarul_societatii_noastre_comparatie_sistem_social_uman_un_copac_stufos_cu_frunze_verzi_edu51/

Ce am de gând?

Să-mi iau inima în dinţi şi să-mi adun gândurile şi  amintirile într-un volum de povestiri din copilărie şi tinereţe, cu titlul „Pozne pățanii și trăsnăi”, iar pe cele de mai târziu, sub titlul de ”Amintiri din viața unei struțo-cămile”, în timp ce sper ca scrierile ce ţin de pasiunea mea de observator social să le reunesc sub titlul de ”Lumea ca un trunchi de con”.

De asemenea am în lucru o lucrare care se va numi: ”Cu bun simț, despre Bunul Simț”

Ce-mi doresc? Să fiu sănătos și să am ceva mai mult timp de scris …

Eu, tatai! Eu…

de Remus Constantin Raclău

Era demult. Dar demult tare…
Era pe când de-abia mi-aduc aminte.
Eram tot la Icuşeşti, leagănul copilăriei mele.
Aveam vecini buni: părinţi de treabă şi prieteni copii haioşi.
Pe vremea aceea drumul nu era asfaltat. Nimeni nu mai ştie când, s-a împrăştiat piatră de râu şi am scăpat astfel de glod în caz de ploaie. Dar cum pe drum se circulă, roțile căruţelor, copitele cailor şi mai rar pe atunci, roțile maşinilor înfundau cu timpul piatra în aşternutul drumului, înecând-o în colb. Şi-atunci să te ţii…

Orice maşină care îşi croia drum prin zonă stârnea un nor furibund de praf şi colb, ca într-o adevărată furtună în deşert. La auzul vreunui motor şi mai ales la vederea norului înnecăcios, tot ceea ce era viu prindea viteză: fugeau cu toţii care-ncotro, adulţi şi copii, câini şi pisici, rațe şi găini adăpostindu-se fiecare după inspiraţie şi menire, care prin case, care prin coteţe care prin tufe sau copaci… Cine nu apuca, ăla era! Pe lângă faptul că trebuia să-şi ducă mâneca la gură ca să poată respira până la trecerea furiei, era decorat pe de-a-ntregul cu un strat de praf alb-gălbui care-l transforma pe loc într-un fel de om de zăpadă extra-sezon…

Aşa că periodic, autorităţile trebuiau să se îndure să-i reîmprospăteze utilitatea, aducând zeci de camioane de piatră de râu, depuse ordonat în movile egal distanţate pe una din laturile drumului, după care, nişte utilaje ciudate dotate cu lame de buldozer între roțile din faţă şi cele din spate, topeau movilele împrăştiindu-le pietrişul prin treceri succesive.

După o astfel de operaţiune contrar tuturor aşteptărilor traficul devenea mult mai potolit. Cu greu mai reuşeau maşinile să-şi croiască drum printre pietrele haotic împrăştiate, care alunecau unele pe altele lipsind astfel roţile de aderență. Ordinul era ca drumarii să nu mai cheltuie pe sortarea pietrişului sau pe bătucirea drumului cu compactoarele, aşa că pietre de toate dimensiunile rămâneau pe drum aşa cum fuseseră ele împrăştiate, mizându-se pe compactarea lor naturală în timp, prin trecerea roţilor şi scurgerea ploilor.

Dar pe cât de ofticaţi erau şoferii, ale căror maşini suportau un neîntrerupt bombardament de pietre pe dedesubt, pe atât de satisfăcuţi erau sătenii, care savurau cu sadism chinurile maşinilor: “Arde-o, frate! Ce te mocăieşti atâta? Hai, dă-i gaz că acu’ vreo două zile nu mai încăpea lumea de voi pe drum… Ce-ai, mă? Nu te mai lasă inima să-i dai tare, ai! Te dor urechile! Las’ să vezi şi tu cum e când nu poţi să-ţi faci treaba ca lumea din cauza altuia”…

Căruţaşii în schimb erau tot în dilemă. Nu ştiau când şi de ce să se bucure. Înainte de tratamentul cu piatră îşi purtau caii când la trap când la galop, după greutatea căruţei şi graba căruţaşului; drumul era relativ neted şi caii trăgeau mai bine, în schimb ori de câte ori ploua, înotau in noroi, iar când era uscat și întâlneau vreo maşină dispăreau pur şi simplu într-un nor de praf! Din păcate nu-şi puteau lua căruţa şi caii la subţiori să se adăpostească prin curţile oamenilor.

Acum, după proaspăta pietruire au scăpat de praf, însă caii trag din greu chiar şi cu căruţa goală, întrucât pietrele neaşezate fac să patineze până şi potcoavele cailor oferind tuturor impresia mersului acestora pe loc, ca la dresaj.

Într-una din acele fericite zile ale copilăriei mele eram pe drum în faţa porţii, cu gaşca de puştani, când ne-am trezit cu Dănuț a lui Ancuţa alergând disperat înspre noi. De cum ne-a văzut, de destul de departe, a început să urle că apucatu’, printre gâfâieli:

– Mâine la nouă!… Mâine la nouă, trece-armata… L-am văzut acu’ cinci minute pe nea’ Ion Rusu ridicând steagu’ la poligon…

La auzul veştii au sărit cu toţii în picioare chiuind, luându-se în braţe şi ţopăind cu veselie:

– Iu-huuuu!… Bine, băăă!… Mâine la nouă avem, tragereee!… Uraaa!… La bombardealăăă!…

Eu nu ştiam despre ce-i vorba dar când era vorba de veselie şi de ţopăială nu mă întrecea nimeni, aşa că am început şi eu să ţopăi şi să sar în braţe pe la cine nimeream, chiar dacă nu prea înţelegeam de ce! N-aveam mai mult de șase ani şi deşi eram cel mai mic dintre ei şi nu aveam “putere de decizie”, eram acceptat cu simpatie în gaşcă pentru simplul fapt că bunicu’ ţinea Bufetul comunal. Victor a lui Paraschiv era cu cinci ani mai mare ca mine. M-a luat în braţe, ca un bun vecin ce era şi mi-a strigat vesel:

– Tinere! Mâine e o zi mare pentru tine. De mâine eşti bărbat! Mâine ai să iei parte la primul tău război de apărare!

Şi cum era un fel de “şef de trib” pe deal, a ordonat scurt:

– Gaşcă! Înarmarea…

Şi-au dispărut cu toţii… Victor m-a luat de mână şi mi-a zis pe ton protector:

– Tu vii cu mine, să te instruiesc!…

Pe vremurile acelea unităţile militare de blindate din Roman, făceau numeroase exerciţii de luptă în zona Icușeștiului, unde era şi un poligon de tragere. Adeseori şiruri întregi de tancuri şi transportoare blindate pe şenile treceau ordonat înspre poligonul din vale, dar eu nu le văzusem niciodată.

A doua zi dimineață ne-am adunat cu toții nerăbdători în fața porților, încă de pe la opt, ”înarmați până-n dinți”. Pe la nouă, cu precizie militărească, coloana de blindate își făcu apariția dinspre capătul satului. Îmi pocnea inima in piept de emoție, dar mă țineam tare. Nu voiam să se vadă. Numai mucoșilor le este frică, ori eu trebuia să le arăt că sunt bărbat! Oricum eram bine pregătit și instruit…

În fața coloanei mergea tancul comandantului, ieşit fudul pe jumătate prin turelă, în salopeta sa neagră, cu hamuri de piele maro, cu mâna stângă sprijinită de mitralieră şi cu dreapta salutând milităreşte poporul de gură-cască adunat pe la porţi.

Noi, armata indisciplinată de ţânci puşi mereu pe şotii, dădeam Cezarului ce-i al Cezarului. Ca să-i adormim orice bănuială, ne prefăceam a-i da onorul şi-l salutam plini de importanță în poziţie de ”drepţi”: care-mai-de-care mai crăcănaţi, cu burţile-nainte şi cu palma streaşină la frunte. Comandantul de pe tanc ne privea cu simpatie şi ne răspundea distrat la salut, încruntat în glumă dar cu un zâmbet îngăduitor pe faţă, făcându-se a nu lua în seamă movilițele de pietre dintre picioarele noastre, adunate pe post de muniţie, de cum se răspândise zvonul trecerii lor prin “teritoriul nostru”.

Dar odată ”aburit” comandantul … “după el potopul”! La ordinul de atac al șefului nostru de trib, asupra “invadatorilor” s-a dezlănţuit infernul !…

Puştimea din sat a început distracția aruncând cu pietre în blindate. Acţiunea nu producea nici o pagubă, căci pietrele ori ricoşau ori se spărgeau cu zgomot de oţelul gros, iar militarii din interior se distrau şi ei închipuindu-şi că participau la cine ştie ce vitejii.

Se aflase în sat de la Gheorghiţă a lu’ Strâmbu care făcuse armata la tancuri la Calafat, că ofiţerii tanchişti îngăduiau, ba chiar încurajau, astfel de comportamente din partea copiilor la trecerea prin sate, în primul rând ca exerciţiu antistres pentru militarii din interior şi apoi ca formă de a câştiga simpatia sătenilor care se distrau privindu-i şi uitau astfel de deranjul provocat de zgomot, fum, praf şi trafic.

“Zoana”, porţiunea cu iarbă dintre garduri şi șanț, era câmpul nostru de bătaie. Era mai mare haiul să ne priveşti cum ne închipuiam că aruncăm „grenade”, urlând, şuierând şi simulând zgomotul ”exploziilor” nimicitoare. Ba unii dintre noi mai şi simulam atacuri cu mitraliere şi puştile de lemn pregătite din timp şi ascunse strategic pe după porţi şi pe sub podețe, “ca să nu se prindă inamicu”. Făceam salturi înainte, târâşuri pe burtă, adăpostiri pe după stâlpi, ori după ce-apucam, cădeam ”fulgeraţi de gloanţe” şi alte câte ne treceau prin cap că s-ar putea întâmpla la un război. Ba se mai întâmplau să fie şi victime colaterale. Vai mama ei de se nimerea vreo mâță sau mai ştiu eu ce prin raza noastră de-acțiune. Uitam imediat de tancuri şi schimbam de urgență obiectivul tirului către nefericiţii ”spioni” şi nu neg că de multe ori, cum ne aflam pe laturile opuse ale drumului, ni se întâmpla să ne nimerim chiar și unii pe alţii… Dar, ce să-i faci: “À la guerre comme à la guerre”!…

La un moment dat, s-a auzit un trosnet de geam spart… S-a făcut linişte brusc şi mulți dintre noi am înțepenit cu piatra în mână în poziţie de lansare:

– Hopa!… Geam!?… Sticlă!?… Cum dracu?… De unde geam la tancuri?

În hărmălaia generalizată nimeni n-a băgat de seamă că între tancuri şi transportoarele blindate s-a strecurat un camion… La naiba şi era tot verde-camuflat! Cine şi-ar fi închipuit?

Camionul s-a oprit brusc şi odată cu el toată coloana ce-i venea din spate! După o clipă de stupoare în ambele tabere, militarul sări de la volan şi făcu semn blindatelor din spate să-l depăşească. Nu mai erau multe, vreo patru-cinci. Noi când am văzut geamul spart şi mai ales când l-am văzut pe şofer în mijlocul drumului, – Tuleo! Am dispărut instantaneu “ca porcii-n păpuşoi”, abandonând în chip ruşinos “câmpul de luptă”!

Acu’ o fi ea fuga ruşinoasă, nu zic nu, dar e tare sănătoasă în cazuri din astea!

Însă nici cu militarul de la volan nu mi-a fost ruşine… Camionul era plin cu soldați pentru paza poligonului pe timpul tragerii; trebuiau să facă un cordon de jur împrejurul acestuia şi să oprească orice trecător surd şi chior care nu ar fi văzut steagul de pe deal, înălţat a pericol şi n-ar fi auzit gloanţele trase.

Odată coborâţi s-au înţeles din priviri! Al naibii isteţ! Şi-a dat seama că pândeam cu toţii de după garduri aşa că a început teatrul, scărpinându-se pe după ceafă și adresându-se pasă-mi-te ostașilor lui:

– Măi, băieţi! Ia uitaţi-vă ce lucrătură!… Da’ ce ţintă precisă… Exact în colţul geamului, (de parc-ar fi avut vreo importanţă)! Eu nici dintr-o sută de aruncări n-aş nimeri chiar acolo.
– Da, dom’ Maistru! Eu nici atât. Şi mai era şi din fugă!
– Ce fugă, mă? Din plonjon a aruncat!
– Plonjon din fugă! Da, dom’le. Chiar aşa.
– E bun, dom’le, ce mai… E chiar mai bun ca noi! Ăsta ar merita luat în armată şi făcut direct gradat!
– Da, dom’ Maistru, şi să ne-nveţe şi pe noi!
– Da, da! Mai rar aşa viteaz!
– Auziţi? Dar la ăştia aşa de buni nu le da ciocolată? (a plusat un alt isteţ).
– Ei, ba nu! Le dă şi la prânz şi seara… câte-un baton întreg!
– Şi când au tragere le dă şi supliment dacă nimeresc la ţintă.

Cuvintele magice “armată, gradat şi ciocolată” au început, ușor-ușor, să-şi facă efectul. Unul după altul, de după garduri începură să-şi facă treptat apariţia mai întâi un cap şi-apoi un altul…

– Da’ oare cine-o fi, dom’le? (zise Maistrul Militar, scoţându-şi carneţelul). Uite, eu l-aş nota aici ca să-l propun la general, dar n-am pe cine!
– Şi-i păcat, dom’ Maistru, de-atâta ciocolată să rămână nemâncată! Haideţi să-ntrebăm pe la porţi, poate-l ştie careva.

Şi văzând noi că nici vorbă de pedeapsă, ba că din-contră ni se propuneau cu atâta blândeţe şi admiraţie chiar, recompense care-de-care mai ademenitoare, ușor-ușor ne-am arătat cu toţii la faţă. Ba chiar vreo doi au ieşit din nou în drum.

– Ia zi, băieţaş, (zise Maistrul arătând spre Valea lu’ Cojocaru), tu eşti viteazul care m-a nimerit?

Dar nici n-apucă Valea să deschidă gura, când ţâşni Ion a lu’ Musteaţă cu răspunsul de după gard, ca nu cumva să i-o ieie altul înainte:

– Nu, nenea militaru’! Nu-i el!… Eu am nimerit, (zise Ion bombându-şi pieptul). Valea-i bun la tenis, da’ n-are chită la aruncat.
– Ei, măi băiete! Nu te cred. Cum să nimereşti tu singur. Eu cred c-aţi dat mai mulţi! (plusă Maistrul, ca să fie sigur).
– Ba nu, nenea militaru’. De dat am dat toţi, da’ de nimerit am nimerit numa’ eu.
– Da, de unde ştii?
– Ştiu eu. Şi m-o văzut şi Victor!
– Aşa… Deci Victor! Victor şi mai cum? (întrebă şmechereşte militarul).
– Victor Paraschiv, da’ nu el o nimerit. El numa’ o încercat. Eu am nimerit şi el o văzut!
– Taci, băi, că eu n-am văzut nimic! (încercă acesta să se disculpe)
– Ba ai văzut, că erai lângă mine şi-am aruncat amândoi, da’ numa’ eu am nimerit. Piatra ta s-a dus peste!
– Eşti tu prost! (îi reproşă Victor)
– Ba tu! Că tu n-ai nimerit!
– Bine, bine! Gata, m-ai convins. Şi cum te cheamă voinicule?
– Nu-i spune Ioane, că te bate tac’tu!
– Taci, băi Victore, că ştiu că ţi-e ciudă! Ion mă cheamă. Ion a lu’ Musteaţă.
– Bine Ionică, am notat!
– Nu Ionică, nenea militaru’. Ion. Ion Musteaţă. Ionică eram când eram mic. Acu’ îs Ion.
– Bine, voinicule. Ion Musteaţă. Am notat. Să-i spui lui taică-tău să vină cu tine deseară după tragere la Primărie, să-i spunem şi lui că vrem să te luăm în armată, să te facem gradat cu salariu!
– Îi spun, nenea militaru’, (răspunse Ion, din ce în ce mai mândru de isprava sa), îi spun şi venim.
– A! Şi să vină şi Victor cu taică-său, ca martor, că altfel nu mă crede generalul!
– Vine, domnu’! Îi aduc eu pe toţi!
– Aşa să faci! Pa şi spor la halcă!…

După toate astea, militarii s-au urcat în camion şi s-au grăbit să ajungă din urmă coloana către poligon.

În urma lor, Victor şi Ion ca doi “oameni” respectabili şi buni prieteni ce erau au rămas să analizeze situaţia. Pe deoparte se temeau să nu stârnească invidia între părinţi pentru faptul că Ion a fost invitat să meargă în armată şi încă direct gradat, iar Victor nu; iar pe de altă parte se temeau ca nu cumva să se afle chestia asta pe vale şi astfel „vălenii” să nu-i mai recunoască lui Victor autoritatea cu greu câştigată, în cartier.

Într-un final s-au pus de acord: Ion se hotărâse să-l sprijine pe Victor să intre și el în armată, iar Victor în compensaţie l-a numit adjunctul său de şef pe deal. Şi tot amândoi au hotărât să păstreze secretul în legătură cu motivul invitării lor împreună cu tăticii la primărie. Aşa că la insistenţele acestora de a afla despre ce-i vorba, răspundeau amândoi chicotind: “Las’ c-o să vedeţi voi că-i de bine!”…

Acum vă daţi seama că niciunul dintre cei doi tați nu îmbătrânise chiar degeaba pe acest pământ şi în consecinţă un uşor sentiment de “nu-i a bună” tot aveau! Dar cum nu reuşeau să scoată altceva de la drăcuşorii lor de copchii s-au mulţumit să ridice nedumeriţi din umeri, împăcaţi cu ideea că la urma urmei: “ce-o fi, o fi”!

Spre seară, de cum a încetat zgomotul de gloanţe şi cum au văzut coborând steagul de pe deal, în semn de sfârşitul tragerilor au luat-o cu toţii agale înspre primărie, tați şi copii, vorbind fiecare de-ale lor. Odată ajunşi acolo, s-au aşezat frumos pe băncuțe, băieţii de o parte a porţii iar adulţii de cealaltă şi s-au pus din nou pe vorbă.

Băieţii se hlizeau în continuu, îşi dădeau coate şi-şi făceau cu ochiul la gândul zecilor…, da’ ce zic eu zecilor… sutelor de batoane de ciocolată care-i aşteptau să fie date gata.

Într-un târziu îşi făcu apariţia şi camionul cu pricina şi din el coborâ Maistrul Militar însoţit de Şeful de Post de la Miliţie. De cum i-au văzut împreună, cei doi adulţi au înţeles că nu-și făcuseră griji degeaba. Moş Ghiţă Paraschiv, care era mai iute din fire, l-a săgetat cu privirea pe Victor, care prinzându-se mai repede că fuseseră atraşi cu abilitate în capcană, începu să-nghită în sec! Ion însă, în culmea gloriei, nu mai vedea și nu mai auzea… Ardea de nerăbdare să-i arate el lui tat’su cât fusese de viteaz şi zâmbea cu gura până dincolo de urechi!…

– Bună seara la dumneavoastră! (Începu militarul).
– Bună seara! (Răspunseră aproape în cor, dar cu jumătate de gură tăticii).
– Bună, zise şi miliţianul.
– Searaaa! (sări şi Ion, vesel de unul singur).
– Îmi pare rău de deranj, continuă militarul, dar a trebuit să vă convoc pentru că avem de rezolvat o problemă. Cine-i Musteaţă dintre dumneavoastră?
– Eu, domnu şef. Ce s-a întâmplat? (zise bădia Ghiţă a lu’ Musteaţă, cu inima cât un purice)
– Băiatul ăsta a matale, nea’ Musteaţă, se laudă că-i bun ţintaş…
– Ha, ha, ha! V-am zis eu că-i de bine? (sări din nou Ion cu nerăbdare).
– Eh, acum eu nu ştiu care din ei doi, au reuşit să nimerească cu piatra-n geamul camionului meu, din mers…
– Eu, tatai! (zise din nou Ion, înfoindu-se ca un curcan). Eu l-am nimerit!
Bădia Ghiţă a lu’Musteață s-a înalbit brusc. Era zgârcit din cale-afară şi deşi era prieten bun şi vecin peste drum cu Moş Ghiţă Paraschiv, încercă o eschivă:
– Cum, măi Ioane? De unde ştii? Ce, numai tu ai aruncat?
– Ba nu, tatai. Di aruncat am aruncat amândoi, da’ numa’ eu l-am nimerit!
– Şi-atunci, de unde ştii că numai tu l-ai spart, dac-aţi aruncat amândoi? (mai încercă bădia Ghiţă, doar-doar s-o prinde şi ficior’su!).
– Eu l-am șpart, tatai. Eu l-am șpart!
– Zii mă, că şi Victor!
– Ba nu, tatai. Eu l-am șpart!…
– Bun, (zise militarul satisfăcut); acuma dacă tot am reușit să stabilim cu precizie că tânărul Ion este cel care m-a nimerit, înseamnă că dumitale nea’ Musteaţă, trebuie să-mi plăteşti geamul!
– Offf! Am să-l plătesc, fir-ar el să fie, de geam!… Zise bădia Ghiţă cu năduf.
– Bun! Atunci putem să ne vedem fiecare de-ale noastre, zâmbi subofițerul împăcat!

Dar Ion, care se vede treaba că era singurul care nu înţelesese nimic din toate astea se trezi din nou:

– Şi ciocolata mea? Şi-armata?

– Las’ pe mine Ioane! N-ai nici-o grijă că nu rămâi tocmai tu fără recompensă! S-ajungem numai’ acasă şi-am să-ți dau la ciocolată de n-ai s-o poți duce… Mai ceva ca la armată!
– Las’ că ţi le dau eu pe-amândouă, când ajungem acasă. S-ajungem numai’ şi-ai să vezi ce ţi le dau!…

You may also like...

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *