Press "Enter" to skip to content

Michaela Roșioru, unul dintre ”lăncierii” învingători la Turnirul literar de la Roma

Michaela Roșioru este o autoare cu un condei deja format, scrie cu profunzime și ușurință, fluid, pe subiecte smulse din realitate. Astfel, a cucerit și juriul celei de-a doua ediții a Turnirului Literar de la Roma, 2019, obținând punctajul potrivit Locului al Treilea, Viminale

Vă prezentăm în aceste pagini, menționând faptul că vor apărea și în versiunea tipărită a Revistei Vocativ,  două fragmente din operele Michaelei Roșioru, primul este spre lectura voastră și, totodată confirmarea talentului autoarei, cel de-al doilea text este cel prezentat la concursul de la Roma, unde a fost premiat. Lectură plăcută:

”Praf” de Michaela Roșioru

La ţară era mult praf. Când mergeai pe uliţa înecată de soare, îţi ajungea până la glezne. Mirela umbla vara, când nu era şcoală, mai mult desculţă. La amiază praful era fierbinte, o ardea la tălpi, de trebuia s-o ia la fugă, stârnindu-l. Către seară se mai răcorea şi era mângâios şi fin. Se lipea de picioarele subţiri şi bronzate într-un strat alb, de parcă ar fi fost praf de cretă. Mirela se săturase să umble desculţă prin praf. Păzise bobocii, dăduse la găini, făcuse mâncare, dezghiocase porumbul, plivise în grădină, spălase, dereticase, bătuse fasolea pe un ţol în curte şi o vînturase în vînt, şi câte şi mai câte nu făcuse, de dimineaţa până seara târziu. În casă erau mulţi copii, uneori se certau, uneori se băteau, ea, fiind mai mare, trebuia să-i potolească. Unii erau numai fraţi după tată, că avea mamă vitregă. Era gălăgie şi era sărăcie, era cald vara din cale afară, era frig şi noroi iarna, era greu şi vara, şi iarna. La oraş era mai bine. La şaptesprezece ani Mirela se duse la oraş cu un autobuz hodorogit, în care intra praful bine cunoscut. În autobuz mirosea mai tare a praf decât pe uliţă, în aer liber. Praful are un miros al lui, nimic pe lume nu mai miroase la fel. Mirela se duse cu o verişoară mai mare şi se angajă la fabrică. Verişoara o duse la maistru. Acesta îi spuse să-şi pună întotdeauna basmaua albă pe cap. Se apucă de lucru alături de celelalte femei. La prânz mâncau împreună cartofi prăjiţi aduşi de acasă în borcan şi ce se mai găsea. Stăteau pe lăzi şi sporovăiau vesele, râdeau în gura mare. Acolo învăţă Mirela la şcoala vieţii. Acolo auzi şi învăţă multe, de la femeile care vorbeau mai tot timpul fără perdea, spuneau prostii şi nu se sfiau nici dacă le auzea maistrul. Acesta uneori zîmbea pe sub mustăţi, dar mai niciodată nu le răspundea, nici dacă era provocat. Nu că la ţară nu s-ar fi vorbit prostii sau nu s-ar fi ştiut toate aceste lucruri despre care vorbeau femeile aici, cum aveau o clipă de răgaz. Dar la ţară parcă munca era şi mai istovitoare, condiţiile erau şi mai grele, iar oamenii păreau ceva mai sfioşi. Aici învăţă Mirela şi să-şi dea cu ojă pe unghii, îşi tunse şi vopsi părul, mai întâi blond, apoi roşcat şi ajunse să pună şi ţigara în gură, dar fără să-i placă prea mult.

O altă şcoală era acasă, unde stătea în gazdă la tanti Sirvat, dar asta era o şcoală elevată. Tanti Sirvat, cu părul ei negru şi vocea răsunătoare, avea o casă mare, cu odăi înşirate una după alta, răcoroase şi frumos mirositoare. Casa se afla pe una din străzile însorite, care coborau direct la mare. În capul străzii vedeai albastru, albastru argintiu, era marea. Uneori vedeai în capul străzii chiar un vapor, care plutea frumos şi închidea perspectiva. O fi fost el în radă, dar părea aproape, părea cumva că aparţine străzii.

Casa era şi ea frumoasă, o casă veche, cumpărată de tatăl lui tanti Sirvat, care fusese bijutier. Se afla într-o grădină cu flori, pomi şi viţă de vie. Se găsea acolo un gutui şi un smochin, iar pe frontonul casei, în formă de semicerc, se vedeau desenate simboluri ciudate, un fel de mărgele înşirate la distanţă una de alta pe trei fire lungi, la distanță și ele. Firele se întâlneau într-un unghi, de parcă ar fi fost configurat traseul unui pendul în mișcare. Una dintre linii era, de fapt, traseul real. Celelalte erau traseele anterioare sau ulterioare și ar fi trebuit să fie desenate cu linii punctate, însă constau tot din câte o linie continuă. Mirela  le-a privit, dar n-a întrebat-o pe tanti ce înseamnă ele. Nici nu se ştie dacă aceasta ar fi ştiut să-i spună. Se înţelegea bine cu tanti, aceasta o învăţa de toate, era o altfel de şcoală aici. O învăţa să se spele, să se pieptene frumos, o învăţa cum să aşeze masa, întotdeauna cu faţă de masă şi şerveţele, măcar de hârtie, dacă nu de pânză. Tanti avea şi argintărie, o tavă mare, cu mânere sculptate, o zaharniţă bombată, linguriţe  cu model şi momogramă, dar le ţinea mai mult în dulap. O învăţa să frece argintăria cu pastă de dinţi, să frece sfeşnicele de alamă şi râşniţele galbene de cafea, rămase de la tatăl ei. O învăţa să spele rufele, să le clătească cu multă apă, să apreteze cearşafurile de pânză fină, să le calce frumos, să netezească dantelele. O punea să şteargă praful pe mobile şi pe pianul negru cu coadă, la care nu  cânta nimeni, pe tablourile înrămate cu fotografii ale părinţilor şi bunicilor ei, pe cărţile vechi, cu litere necunoscute.

-Aman, aman, Mirela mamă, învaţă să deretici, are să-ţi prindă bine când o să fii la casa ta, zicea ea.

Era o altă lume aici, la tanti, o lume mai subţire, de care ea n-avusese habar, acolo, la ea acasă.

Tanti şedea în grădină cu o cafea, uneori cu nişte vecine sau cu o verişoară, ultima dintr-un neam ce fusese odată foarte mare. Nu cobora niciodată pe plajă, pentru că îi făcea rău soarele, ea stătea mai mult la umbră, sub boltă. Nici Mirela nu se dădea în vânt după plajă, prea ardea soarele şi nu-i plăcea să i se lipească nisipul de picioare. Nici să vadă atâta lume despuiată sau, Doamne fereşte, să se dezbrace ea, nu-i plăcea. Iar marea era prea mare, uneori era chiar fioroasă, cînd valurile erau înalte şi vuiau fără oprire. Mirela nu învăţase niciodată să înoate, unde era să fi învăţat, în satul lor nu curgea mai mult decât un pârâu murdar mai la vale de fântâna turcească, de unde luau toţi apă, un pârâu nămolos în care se scăldau orătăniile. Dar îi plăcea să se plimbe prin centrul orașului, unde era statuia şi acele pietre din vechime, pe care nu se ştie ce scria. Îi plăcea să se uite la vitrine, la lumea pestriţă şi frumos îmbrăcată, care mânca îngheţată şi se plimba fără nicio treabă. Îi plăcea să se ducă şi la cinema cu Nelu. Nelu era student la medicină în Bucureşti şi era aşa de frumos şi de bine-crescut. Nici Mirela nu era urâtă, pentru că era subţire-subţire şi înaltă, ca o balerină. În parc a oprit-o odată und domn îmbrăcat cu un pantalon alb şi a întrebat-o dacă nu i-ar plăcea să înveţe să danseze, să danseze pe scenă, într-o rochie albă scurtă, cu bretele şi paiete. Dar Mirela, fată de la ţară, nu voia în ruptul capului să se dezbrace pe scenă. Aşa că a rămas să îi admire doar Nelu silueta de balerină şi a tot admirat-o şi privit-o până în toamnă, când au început cursurile la facultate şi a plecat la Bucureşti. S-au despărţit la gară. El i-a promis că vine în vacanţă. Ea i-a făcut semn cu mâna. Apoi s-a întors acasă şi, pentru că se simţea foarte tristă, s-a suit în pat, s-a făcut covrig, şi-a tras pătura peste cap şi a plâns puţin. Nu avea sa-l mai vadă trei luni încheiate. Ce mult! Şi mâine era sâmbătă. N-avea să se mai ducă la cinema. O să facă puţină curăţenie. A încercat să nu se mai gândească. La ce bun să te gândeşti că te doare când te doare. Apoi a adormit. Au trecut zilele şi s-a învăţat şi fără el. În vacanţă el n-a venit, cum a promis, pentru că s-a îmbolnăvit, apoi, în convalescenţă, s-a dus la munte. Mirela se ducea acum la cinema cu Costel, care lucra şi el la fabrică. Mâncau mici şi beau bere. Spărgeau seminţe în parc. Râdeau mult. Mergeau la meci la stadion.  Pe Nelu l-a mai văzut doar o singură dată. S-au întâlnit pe bulevard. El era cu o fată mărunţică şi brunetă. S-a uitat după ea. Ea era cu Costel. A simţit aceeaşi durere în interior. S-a dus acasă, s-a făcut covrig în pat, şi-a tras pătura peste cap, a plâns iarăşi puţin, apoi nu s-a mai gândit şi a adormit. Era obişnuită să nu aibă ceea ce îşi dorea. Nimeni nu are ceea ce îşi doreşte. Şi nimeni nu-şi doreşte ceea ce are, ci mereu altceva. A doua zi era luni şi s-a dus la fabrică. La ieşire a aşteptat-o, ca întotdeauna, Costel. Când mai era un sfert de oră până să se termine programul, l-a văzut stând, cu ţigara în colțul gurii, la intrarea blocului de vizavi. A simţit că se bucură să-l vadă, că se bucură că o aşteaptă cineva. Era obişnuită cu Costel. Parcă nu mai avea răbdare până la încheierea lucrului. Ce greu treceau minutele. Purta o rochie nouă, scurtă, în care arăta şi mai subţire. Lui Costel i se scurgeau ochii după ea. Ea nici nu se mai gândea la Nelu.

Toamna s-a măritat cu Costel. Au făcut nuntă mare la Căminul Cultural din sat. Au chiuit. Au mâncat. Au băut. S-a furat mireasa. S-au îmbătat. Nişte neamuri s-au certat. Au jucat. Iar au mâncat şi au băut. De a treia zi viaţa a început să fie grea. Şi grea a rămas. Munceau amândoi pe rupte. Plecau devreme şi veneau târziu.Vorbeau puţin. Nu mai mergeau la cinema. La meci el se ducea singur. Ea se ducea pe la vecine. Și la fabrică. Și la piață. El venea uneori cu chef, alteori băut de-a binelea, încât ea trebuia să-l ducă în pat cât mai repede, unde zăcea ca mort până a doua zi, când se scula mahmur și, fără un cuvânt, se ducea la treabă. Alteori făcea scandal, iar ea, ca să nu-l mai audă, se încuia în dormitor. El bătea în ușă până noaptea târziu. Auzeau și vecinii. Dar asemenea lucruri se mai văzuseră. Când a venit pe lume băiatul, a trebuit să lucreze în schimburi. Mirela îl schimba, îl alăpta, îl culca în pătuț, apoi pleca la fabrică. După o oră trebuia să vină tată-său din schimb. Dar această oră, cât era băiatul singur, Mirela stătea cu inima cât un purice și tot cu gândul la el. Când băiatul a mai crescut, plângea când vedea că ea își ia geanta să plece. El plângea cât putea de tare, iar ea pleca, și până ajungea la fabrică tot i se părea că îl aude plângând, deși nu era cu putință să-l audă. Peste o oră avea să vină tată-său. Dar uneori acesta se mai ducea cu băieții la o bere și mai întârzia. Pe ea n-ar fi lăsat-o inima să întârzie, dar pe el îl lăsa. Băiatul a crescut. Viața era tot grea, bineînțeles. Într-o zi Mirela s-a hotărât și l-a lăsat pe Costel. Și-a luat băiatul și s-a dus cu chirie. Viața era tot grea, dar măcar acum era liniște.

Într-o zi băiatul era la lucru, iar Mirela se uita la televizor. Acum era în șomaj, terminase cu fabrica. Peste puțin timp avea să se desființeze și aceasta. Și cine apăru pe ecran? Mirela privea, nu putea să-și ia ochii, privea, nu putea să creadă. Era Nelu. Un domn distins, frumos cum fusese și în tinerețe, acum parcă mai frumos, câștigase ceva în plus, siguranță de sine, experiență, învățătură. O privire caldă, o voce care răspândea căldură. Mirela privi emisiunea, un talk-show pe teme politice, până la capăt, fără să înțeleagă prea mult despre ce se tot vorbea acolo. Înțelese că Nelu avea să fie invitat și săptămâna următoare. Venea în fiecare săptămână de la București pentru această emisiune. Mirela află de la televizor că lucra la un mare spital, că era căsătorit și avea și copii. Nu se mai uita la telenovela sud-americană. Era în propria ei telenovelă.

După vreo jumătate de an de privit la talkshow se întâmplă că Mirela era în centru, cu treburi. Silueta ei rămăsese la fel, ca de balerină care nu mai dansează. Părul era la fel, dar cu firul mai subțire. Ochii erau la fel, poate mai obosiți. Vocea era la fel, cu doi zurgălăi în ea în loc de trei. Mâinile nu mai erau la fel de subțiri și erau acoperite de o rețea fină de crețuri, vizibilă doar în anumite poziții. O mașină opri în parcare și din ea coborî Nelu. Ea îl privi cum îl privea în fiecare săptămână la televizor. Apoi el dispăru de pe ecran și era acum aici, pe stradă, lângă ea. Își vorbiră și își zâmbiră, se atinseră și se priviră, se întrebară și își răspunseră cum știau mai bine, se așezară la o cafenea pe trotuar, schimbară numere de mobil, își povestiră viețile, își arătară unul altuia pozele copiilor. Pe neașteptate, el întrebă:

-De ce nu mi-ai răspuns niciodată la scrisori?

-Ea nu înțelese.

-La care scrisori?

– La scrisorile pe care ți le-am scris când eram student.

– N-am primit nici o scrisoare, nici măcar una.

-Ți-am scris mai multe. Ți le-am trimis acasă, la țară, la părinții tăi.

Mirarea ei era autentică.

Se întâlneau în fiecare săptămână, când venea el de la București pentru emisiune. Erau la fel de apropiați cum fuseseră atunci, când mergeau la cinema împreună. Nu uitaseră unul de altul, în schimb uitau de ceilalți și de tot restul care nu avea legătură cu ei.

Într-o sâmbătă Mirela se duse acasă, la țară. Nu cu autobuzul, pentru că acesta nu mai exista, ci cu un microbuz în care praful intra parcă și mai în voie, mirosind la fel, a încins. Navetiști cu bagaje, în blugi lipsiți de calitate, în tricouri de bazar, cu doze de bere în mână, umpleau spațiul îngust de o larmă care nu ținea cont de nimeni altcineva. Vocea fiecăruia era importantă și trebuia să se audă ca de la o tribună. Femeile parcă nu erau atât de gălăgioase ca bărbații, iar copiii curând adormiră în zăpușeală, cu fețele transpirate.

Când ajunse acasă, fratele ei dregea scândurile din gard. O vreme nu lăsă lucrul, apoi se spălă și intrară în casă, pe după perdeaua de tifon care mai ținea muștele la distanță.

-Am venit să te întreb, începu Mirela fără altă introducere, unde sunt scrisorile mele de la Nelu. Ce ați făcut cu ele?

Luat prin surprindere, pentru că la una ca asta nu se așteptase, și după atâta amar de ani, spuse adevărul dintr-o suflare:

-Sunt aici, zise, și se ridică să caute într-o ladă din ultima cameră, unde țineau vechituri fără mare trebuință. Le puse pe masă, în fața ei, un teanc de vreo zece plicuri cu un fel de formular tipărit pe ele, cu numele, adresa, localitatea, cu timbru de cincizeci și cinci de bani, cu data poștei de acum câteva zeci de ani. Hârtia era îngălbenită, se știe că hârtia îmbătrânește repede.

-Mama, Dumnezeu s-o ierte, a  zis că să nu ți le dăm. Că el o să fie doctor, și ce, o să se mai uite el la una ca tine, muncitoare la fabrică. Zicea că o să te lase oricum și o să suferi. Mai bine nu ți le dăm, zicea, și nu ți le-am dat. Le-am pitit aici în ladă.

-Bine, măi, dar nu v-ați gândit că erau scrisorile mele, erau pentru mine, mai zise ea, și plânse. El ieși iar în curte, că doar nu era să o mângâie în vreun fel, ar fi fost neobișnuit aici și nici n-ar fi știut în ce fel, nu văzuse niciodată cum se face asta, aici femeile plângeau și rămâneau cu plânsul lor, iar bărbații își vedeau de ale lor, mergem înainte, acum nu mai e nimic de făcut, a trecut atâta vreme de când au fost expediate aceste scrisori.

– Cum ar fi fost, se gândi ea după ce se liniști, dacă mi le-ar fi dat. M-aș mai fi măritat cu Costel? Poate că da, pentru că atunci chiar am vrut să mă mărit, recunoscu ea față de ea însăși. Și nici băiatul n-ar mai fi fost, asta n-ar fi fost bine. Și poate nici el nu m-ar fi luat atunci, până n-ar fi terminat facultatea. Poate nici după aia. Nu poți să știi ce ar fi fost și cum s-ar fi desfășurat lucrurile, dacă ceva ar fi fost altfel. Atâta doar că se amestecase mama, hotărâse mama. Dacă hotărâse bine sau greșit, cine poate să mai spună acum? Eu ce aș fi hotărât atunci? Nici asta nu știu. Când ți-o faci cu mâna ta, e una. Când n-ai nicio vină, te simți așa de neputincios. Un lucru e clar, viața mea ar fi fost altfel. Poate n-ar mai fi fost fabrica, unde trebuie să fii într-un anume fel, ca toți ceilalți, și să te faci ca ei. Ar fi trebuit să fiu mai altfel alături de el, mai cum mă învățase tanti să mă port. Așa cum era tanti și cum era și verișoara ei. Aman, aman Mirela mamă, ia o farfurie când mănânci, nu mânca pe masă, nu tăia pe fund, mănâncă cu cuțitul și ține furculița în mâna stângă. La țară nici nu se aduceau cuțitele la masă, erau de prisos.

-Unde ești, îi auzi ea vocea cunoscută la telefon.

Peste puțin timp, el veni la țară și opri mașina în fața porții. Mașina se prăfuise. Ea ieși din casă, se sui în mașină și se așeză lângă el. Vecinii priveau de după gard, fratele ei ieșise și el la poartă. Ea avea teancul de scrisori în poșetă. Se lăsă cu toată greutatea în scaun, se lăsă dusă pe drumul prost asfaltat, fără să privească șoseaua. Nu mai avea nicio grijă, nu se mai gândea la nimc, acum, că el venise s-o ia. Simțea că e obosită și că aici, în acest scaun, alături de el, se putea odihni, în timp ce el conducea spre casă. Își spuse că n-aveau să se mai despartă niciodată, acum, că scrisorile ajunseseră la ea, acum, că nu mai exista nimeni care să se pună împotrivă. Și ca noi toți, care luăm hotărârea că nu ne vom mai despărți niciodată și chiar credem asta, așa credea și ea cu toată tăria și așa credea și el, deși nici unul dintre ei nu rosti acest lucru.


”Așteptându-l pe Menhir” de Michaela Roșioru

Când e ceață, se ascunde ceva in ea, sau mai multe se ascund. Temerile se înfășoară în ceață ca într-un fuior de borangic. Pe ele le percepi din prima și te însoțesc permanent, ba nici măcar nu pleacă o dată cu ceața, ele mai stau.

Chipurile se ascund în ceață. Culmea e că nu doar chipurile prezente, lor vin să li se alăture multe altele, cunoscute și necunoscute,  alte neamuri, care vin să li se alăture celor de aici, chemați sau nechemați.

Ceața se însoțește cel mai bine cu noaptea. Ea e atât de puternică, încât dă întunericul la o parte și se înstăpânește ea. Cu lumina coexistă. Lumina o potențează, nu pătrunde prin ea, ci stă undeva, în spatele ei, ca după o cortină. Ziua ceața nu devine mai transparentă din cauza luminii.

Ceața vine când vrea ea și pleacă atunci când vrea ea.

Soarele, când vrea să se lupte cu ceața, o biruie și o pune pe fugă. Dar nu vrea întotdeauna.

Și ar mai fi ceva, care o străbate în felul său: farul de ceață. El nu are chip, fascicol, ar fi inutil, n-ar străbate departe pe mare, el are doar glas. Și ce glas! Seamănă cu urlet de lup, ai zice, dar e mai slab și revine periodic. E înspăimântător, pentru că te duce cu gândul la naufragii, însă în același timp reprezintă o nădejde pentru cei de pe mare. E melancolic, ca unul care a mai rămas, doar el singur, să se lupte cu ceața.

Nici pescărușii nu mai zboară. Ei, care în nopțile luminoase de vară nu dorm, ci cutreieră cerul, albind în fascicolele de lumini ale discotecilor, guralivi la maxim, când s-a lăsat ceața, dispar, cine știe pe unde se aciuează.

Iar oamenii, și ei se grăbesc să se strângă la casele lor, să aprindă luminile, să tragă perdelele, să încuie ușile, să pipăie caloriferele, să se înfășoare în pături, în plăpumi, să se izoleze de ceață, să lase afară chipurile, să lase temerile să se așeze la fund, să decanteze la suprafață puțină viață limpede. Prin ferestrele închise se mai aude estompat glasul farului de ceață, care nu te lasă să-i uiți pe cei care se află pe mare, pe cei fără adăpost.  Glasul farului de ceață se aude și prin somn, se aude și o vreme după ce a tăcut, mai răsună undeva, în urechi sau în suflet.  E un reper, e o speranță, e o prezență, atunci când toate se ascund, se transformă, se combină altfel, cele cunoscute cu cele necunoscute, cele materiale cu cele lipsite de materie,  când cele cu formă își pierd forma, cele fără formă împrumută forme; deformare, reformare, formare și deșirare, aceasta este ceața în viață, viața în ceață.

Când intră în bucătărie, Oana rămase mută, apoi se cutremură din cap până în picioare. Geamurile erau larg deschise și prin ele întrase un vălătuc alb și dens, care urcase ușor și insistent până la tavan, se întinsese pe el de la o latură la alta, rămăsese agățat acolo, dar coborâse și de-a lungul pereților, născând din sine însuși, și luase forma de prismă neregulată a bucătăriei.  Acoperise aragazul, înfășurase dulapurile suspendate ca într-o folie protectoare, făcuse să dispară scaunele, ba chiar și masa de lemn masiv cu fața ei de masă colorată cu tot, frigiderul cu congelator, înalt până aproape de tavan, și pe acesta îl făcuse să dispară de tot, ca pe o banchiză, în timp ce în jurul său părea că persistă o urmă de ger. În bucătărie nu se mai vedea nimic, peste tot era un lapte alb, dens și rece. Oana ar fi vrut să închidă fereastra, ca să nu mai intre ceața, dar unde se mai afla fereastra? Nici urmă de ea. Se temu să mai facă un pas către fereastră, dacă avea să ajungă prea aproape, să se aplece cine știe cum, unde mai vezi vreo margine, unde te mai poți opri? Se gândi să aprindă ochiurile la aragaz, poate focul avea să-i alunge ceața din bucătărie, dar cum să faci așa ceva? Cum să aprinzi focuri în ceață? Cuprinsă de panică, se retrase cu spatele și închise ușa, lăsând bucătăria în plata ei. N-avea să mai dea pe acolo. Poate ceața avea să plece pe fereastră, așa cum venise, poate mâine dimineață, poate avea să răsară soarele.  În hol era întuneric, dar nu era ceață. Aprinse toate luminile, se duse în dormitor, deschise televizorul, se ghemui sub plapumă. Nici nu putea să-i spună lui Iubi, dacă avea cumva să vină mâine, după cum îi spusese la telefon, că n-ar fi crezut. Nimeni n-ar fi crezut, poate în afară de Simona, prietena ei, căreia putea să-i spună orice și care nimic din ceea ce i-ar fi spus ea nu ar fi pus vreodată la îndoială.  Cam greu, dacă avea să vină mâine. Va trebui să se scoale mai de dimineață, adio mic dejun în pat, la televizor, să dea o fugă în piață, apoi să bage tava pregătită de ieri dimineață la cuptor. Așa se cade să-ți aștepți soțul, după ce a stat patru luni pe mare și a mâncat conserve la vapor, se cade să fie așteptat cu o mâncare caldă.  Va trebui să facă și ciorba de iaurt, după o veche rețetă armenească, pentru că îi plăcea lui. Asta, dacă avea să se încumete să intre în bucătărie. Trebuia să se încumete. Geamurile  rămăseseră deschise, ceața avea pe unde să iasă, dacă va mai voi să iasă, totuși. Dacă nu, ce aveau să facă? Să părăsească apartamentul? Să se mute? Și dacă ceața nu cu apartamentul avea ce avea, ci cu ea, dacă avea să se ia după ea și în noul apartament? Își aduse aminte de Vichi, mătușa ei, care iubise ceața mai mult decât orice. Obișnuia să spună că se simte atât de bine, atât de fericită, de calmă atunci când se lasă ceața. Întotdeauna i se păruse ciudat. Oamenii urau, nu iubeau ceața, oamenii iubeau să vadă, nu să-și bage degetele în ochi, oare Vichi știa ea ce știa? Era bine să nu vezi, să te izolezi, să te detașezi, să te lași învăluit, să te ascunzi și toate să ți se ascundă… ? Să se ducă încă o dată la bucătărie? Vichi o iubise. Oare luase ceața ca pe un tren, ca să mai vină o dată aici?

Mai bine să nu se ducă.

Peste două zile vor pleca la munte, așa cum făceau de fiecare dată când venea el acasă din voiaj. Plecau la Sinaia pentru o săptămână, unde se întâlneau cu alte familii de vaporeni, și ei la munte. De la altitudine zero, vaporeanul tinde către piscuri. Cine are parte numai de mare, vrea munte. Dar până să plece, mai erau vizitele, obligatorii, la socri, cu mese întinse, la sora și la cumnatul lui. Mereu același decor, aceleași feluri de mâncare, mici și grătar în grădină, salată boeuf, șprițuri și plăcinte. Oana se întinse puțin, se încălzise. De trei zile stăteau în radă și nu mai intra vaporul, Iubi i-a spus ultima oară Oanei când au vorbit pe Skype că, dacă nu intrau nici a doua zi, avea să vină singur cu pilotina, chiar dacă ar fi trebuit apoi să se mai întoarcă la bord. Oana simți din vocea lui că ardea de nerăbdare s-o vadă, după atâtea luni, ce greu era, chiar dacă vorbeau pe Skype, erau totuși despărțiți. Te auzi, te vezi, dar nu te atingi. Iubi vorbea uneori și cu cățelușa lor Kiki pe Skype. Oana îi punea lui Kiki căștile pe cap, frumos pe lângă urechi. Kiki stătea nemișcată, și, când auzea în căști vocea lui Iubi, care o striga pe nume și fluiera încetișor, Kiki se uita neîncrezătoare în jur, pentru că urechile ei auzeau, dar nasul nu-i spunea nicicum că Iubi ar fi prezent prin preajmă, iar nasul era mai demn de crezare. De aceea Kiki dădea abia vizibil și nesigur din coadă și era total confuză.

Și Kiki și Oana se bucurau de venirea lui Iubi, fiecare în felul ei se bucura. Oana abia mai avea răbdare. Deși știa că, după vreo două zile de fericire netulburată,  care părea ca un bloc perfect și compact de piatră dură, apăreau fisuri. Iubi putea să se adâncească patru ore într-o carte și să n-o privească în tot acest timp mai deloc. Sau Iubi se uita în camera cealaltă la meci, ca să n-o deranjeze pe ea de la film. Niciodată nu priveau împreună la televizor. El se uita la știri sau la meci sau la talkshow-uri, ea la filme, la seriale. Ea se întâlnea cu prietenele ei la cafenea, el se ducea la părinții lui. El citea literatură, ea citea reviste. Mâncau împreună. Mai făceau unele cumpărături. Oana trebuia să gătească mai mult când era el acasă. Uneori nu mai înțelegea de ce îl așteptase cu atâta dor, de ce atâta nerăbdare, de ce lacrimi, de ce, atunci când era plecat, nu mai conta nimic altceva decât ziua când avea să se întoarcă, ziua revederii, când iubirea, așteptarea și nerăbdarea se împleteau într-o flacără cu trei limbi care ar fi putut să incendieze, la o adică, și blocul.

Treceau săptămâni bune cu readaptarea, până se învățau din nou unul pe altul și unul cu altul, până își mai aduceau aminte ce înseamnă compromisul, ce înseamnă devotamentul, săptămâni de efort pentru a reînvăța toleranța, pentru a întreține și construi puțin mai departe relația lor. Care de nimic n-ar fi dus lipsă, în afară de o prezență continuă și constantă, care sudează.

Dar asta era soarta vaporenilor. Oana se gândi că nu trebuie să gândească așa, și chiar nu gândi așa cu glas tare în interiorul ei, nu-i dădu voie gândului să prindă formă, dar știu în același timp că îl reprimă, că el, așa neexprimat în cuvinte, exista și avea o etichetă, ca un folder nedeschis:  Când va pleca, voi putea să dorm mai mult. Nu va mai trebui să gătesc. Mă voi întâlni cu prietenele mele mai des. Nu mai e mult până pleacă. Atunci voi fi eu însămi. Nu chiar aceste cuvinte le conținea folderul. Doar niște sentimente care s-ar putea descrie cu aceste cuvinte, însă destul de inexact.

Dimineață Oana văzu pe fereastră un soare strălucitor și un cer adânc și curat. Ceața se ridicase. Deschise cu teamă ușa bucătăriei și răsuflă ușurată. Toate lucrurile erau la locul lor și nici urmă de ceață, parcă nici n-ar fi fost. Era ora zece, ușor răcoare și Oana simți așa o tristețe că Iubi nu venise încă, așa o apăsa singurătatea și așa nu mai avea răbdare să mai stea singură aici, în această casă unde se simțise bine singură până acum, încât se îmbrăcă repede și se hotărî să nu-l mai aștepte, să vină când o vrea, și plecă la croitoreasă. Peste nici jumătate de oră el deschise ușa, o strigă, dar nu-i răspunse nimeni, nimeni nu ieși de după ușă cu o sticlă de șampanie și două cupe în cealaltă mână, să-i sară de gât- oare era aceasta o scenă dintr-un film? Bucătăria era goală și persista o undă de frig în ea. El aranjă pe lângă perete șapte ananași uriași, viguroși și frunzoși, de la mama lor. Stăteau ca niște purcei grași pe gresie și luminau bucătăria. Puse pe masă și cutiuța mică cu cadoul, împachetat frumos. Apoi căută în frigider.

La cetatea antică de acum două mii și mai bine de ani buruienile fluturau pe ziduri în bătaia vântului, lacul se încrețea puțin, barza se ridică de pe cuib și căută atentă cu ciocul în jos pe la ouă, le întoarse, le potrivi, apoi se așeză din nou. Se auzeau ciocârliile și rândunelele, două rațe trecură bătând iute din aripi, parcă s-ar fi temut să nu se prăbușească, iar un stol de cinci cormorani trasă un fir cât se poate de drept, exact la o palmă de oglinda apei și nu se abătu nici măcar cu un milimetru, până dispăru dincolo de stuf.

La cârciuma din fața muzeului Lola descânta o cafea, cu privirea pierdută prin stufăriș. Restaurantul fusese renovat frumos, acum era mai încăpător și avea mobilier nou și modern. Nici urmă de vechea cârciumă de sat cu mese și scaune tocite, din plastic. Cârciuma nouă, ca și cealaltă, era tot acoperită cu stuf, pentru izolație și culoare locală. Dar în cea nouă nu mai era nici urmă de rândunele. Cea veche fusese unică, pentru că, prin colțurile ei, pe la tavan, erau vreo cinci cuiburi de rândunele. Căpșoare cu guri imense tivite cu galben săltau din cuib ca împinse de un resort când săgeta rândunica, luând curba într-o fracțiune de secundă, ca să se întoarcă și să iasă pe ușa deschisă în următoarea, în timp ce capetele se băgau înapoi la cutie. Era un scenariu care se repeta de sute de ori într-o zi, pe deasupra mușteriilor locului, fetelor care serveau și a câtorva vizitatori, ca Lola, care stăteau mai mult cu ochii la acest spectacol, până le înțepenea gâtul. Pe vremea cârciumii vechi rândunelele își aveau cuibul chiar și în muzeu, pe deasupra templului, peste amfore, peste statui. Paznicul lăsa mereu un geam deschis pentru ele. În muzeu concurau cu artefactele, nici nu știai la ce să te uiți mai întâi, la cele vechi, la cele vii. După renovare însă au fost alungate și de acolo. Mai cuibăreau câteva sub streașină, dar parcă nu mai erau așa de multe, doar câteva cuiburi, parcă s-ar fi supărat.

Pierdută în aceste considerații, Lola continuă să se încălzească la soarele de primăvară și să viseze. Abia la anul, pe vremea asta, cândva în mai, avea să se întoarcă. Dacă totul merge bine, dacă, Doamne ferește, vasul pe care se afla nu avea să naufragieze. Pe mare nimic nu e sigur. De parcă pe pământ ar fi. Dar pe mare parcă e mai dramatic. Avea să se gândească în fiecare zi la el, până când va veni ziua întoarcerii. Mai era mult până atunci. Un voiaj lung de un an. Prea lung.

Plecase pe neașteptate. Nici nu își luaseră rămas bun. Locul lui rămăsese gol. Și ce frumos era! Drept, lat în umeri, cu armele ascunse la spate, o toporișcă potrivit de mare. Cu privirea sfredelitoare, masiv și statornic, o prezență atât de puternică, deși alcătuită cu atâta economie, iar în jurul său atâta mister. Un adevărat bărbat. Lola era foarte legată de el, într-un fel pe care nu l-ar fi putut defini. Îl simțea ca pe un partener secret, de care nimeni nu aflase, o legătură secretă, cu un bărbat de piatră de acum cinci mii de ani. Locul lui era în muzeu, pe dreapta, cum intrai. Nu puteai să nu-l vezi, era foarte înalt, foarte masiv, cu privirea foarte vie. Îi vorbise Lolei de prima dată, acum nu se mai știe cât de mulți ani. Era o poveste de dragoste care dura demult tare. Lola venea mereu să-l viziteze, își vorbeau, îi mângâia pe furiș pielea poroasă de piatră caldă, îl privea în ochi. El stătea drept în fața ei și o privea în creștet, cu brațele firave aduse în față și armele ascunse la spate. Era o întâlnire de dragoste, nu era nevoie de arme. El era statornic, Lola îl găsea de fiecare dată la locul lui. Iubitul ei secret, iubitul fără nume, Menhirul. E numai al meu, gândea ea. Prea puțini îl știu, prea puțini îl bagă în seamă. Nimeni nu-l iubește, în afară de mine.

La orice s-ar fi așteptat Lola, dar numai la asta nu. Să o părăsească. Să plece. Plecase. Într-o bună zi plecase. Era plecat. Iubitul de piatră. Cel mai statornic. Până și acesta o părăsise. Era de necrezut. Când intrase în muzeu, lipsea ceva. Era un mare gol. Rămăsese doar suportul de fier, ruginit. Un suport gol, care nu mai susținea nimic. Cât spațiu inutil! Ce absență! Unde era? Unde plecase? Cu ce plecase? Și de ce?

Plecase cu vaporul. Înfășurat în paie, ambalat în două cutii și o ladă de lemn. Plecase departe, în Italia, la o expoziție. Dar avea să se întoarcă. Nu curând. Peste un an. Dacă îl vor mai trimite înapoi. Dacă vasul și încărcătura lui, veche de cinci mii de ani, nu aveau să se scufunde. Ce se duce mai lesne la fund decât piatra? Lola se înfioră. Multe primejdii te pândesc într-o călătorie. Să sperăm că le va trece și se va întoarce cu bine. Ea avea să-l aștepte, chiar și un an, să revină la locul lui . Să revină la ea, avea să-l aștepte, cum își așteaptă bărbații toate femeile din portul acesta, și din toate porturile.

Be First to Comment

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

    copyright radiovocativ 2016