recenzii

RECENZII – ANGELA NACHE  MAMIER

Anne Marie Bejliu – Conversatii patetice,melancolice, lucide, despre veacul trăit (vol.« Epistole elegiace » )

Epistolele elegiace ale prolificei autoare Anne Marie Bejliu încep cu acest Motto:
„Numai echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi claritate.” Albert Camus în Mitul lui Sisif (1942)
Diverși autori au salutat talentul indiscutabil al unei autoare care scrie precum respiră, din toată inima și din tot sufletul
(Iolanda Malamen) În Stare 19, ruga către Divinitate este impregnată de smerenie, luciditate şi concentrare spirituală. Lumea palpabilă în care se consumă trăirile e o iluzorie libertate, ce se vrea înlocuită de dorinţa irepresibilă de-a fi cât mai aproape de Ceator. Umilinţa sublimă şi roditoare capătă valoarea unei frământări cosmice, iar greşelile omeneşti au dimensiunea unui cuvânt care trebuie remodelat….
Poezia ei trăieşte prin propriul sânge, prin circumscrierea fiinţei la tumultul existenţei. Experienţa de viaţă e un dar care-i deschide autoarei drumul confruntărilor cu sinele. În multe dintre poeme transpare vocaţia mistică.

Despre vol .« Firava Dansatoare » s-a exprimat dna Victoria Milescu – Revista Sud :

“Deşi structurată pe şase părţi, cartea are o curgere fluentă, neidentificându-se diferenţieri esenţiale de la o secţiune la alta, autoarea încercând să creeze doar nişte praguri ori trepte de lectură a unui material liric destul de abundent în cazul unei cărţi de poezie. Pe întregul parcurs, se observă o atitudine senină, de înţelegere, a propriului destin prins în uriaşul angrenaj al naturii, cu miracolele ei pe care le acceptăm cu uimire şi în faţa cărora ne apărăm tot prin uimire, fie că e vorba de miracolul iubirii, fie că e vorba de miracolul morţii. De aici o salutară înclinaţie spre reflecţie, spre pătrunderea în resorturile mai adânci ale lucrurilor şi întâmplărilor ce par la prima impresie insigni-fiante”.

Autoare prolifică, dificil de clasat într-o categorie literară fixă, autoarea încredințează o maree de gânduri care o conduc la un gen pe care l-am putea califica drept de epistolier elegiac:

“Lacrima pământului înrobeşte. Lacrima dimineţilor libertate dăruie…
Nimic din ce este azi nu mai este. Odată pomenit a trecut. Azi este deja un ieri.
Numai răsuflarea secundelor rămâne în tâmplă, restul fuge odată cu strănutul.
Candela lotusului stă de veghe lacrimii pământului, până la deschiderea celei de a o mia petală albă ».

Termenul epistolă provine din latinul epistola desemnând o scrisoare, o corespondență, dar într-un sens mai larg el desemnează un scurt tratat de filozofie ori religie expus sub forma epistolară:

« Toate florile minei aruncă sensurile în aerul viciat al vieţii.
Din poarta graniţă între a fi şi a înţelege Înaltului trăinicia, poetul priveşte diamantele
prelucrate vicios, pe buze cu şoapta înfioratelor treceri… Uită pasul spre dincolo de Poartă
şi rostirea lui „a avea”. Lasă pradă luminii, fiinţa sa.
Drumurile nu încetează din a colbui versul. Rămâne singură, metafora să-şi lunece
trupul de foc printre oasele cuvintelor fără vlagă. Alăturate sau nu zborului fiinţei, aripile
definesc fărâma de speranţă.
Zborul rămâne zbor dincolo de cuvintele nerostite ».

Această formă de exprimare îi permite acestei autoare să se exprime într-un discurs liber (spre un „interlocutor” absent ori abia ghicit printre rânduri ) despre aspecte sociale ori morale ale existenței. O adiere de rugăciune spre Divin de a-i ierta trăirile, curajul, conduce spre o vagă undă de culpabilitate în fața atâtor așteptări, iluzii pierdute,dar asumate .
Autoarea are un ton cu efluvii lirice evidente, elegiace, sensibilitatea este exacerbată până la darul profeției, devine o Casandră, cea care anunță oamenilor vești proaste:

« În mine azimă creşte şi spovedania orbului răscoleşte prezentul într-un pridvor plin de
vrăbii. Una mi-a furat de pe umăr castelul de nisip în care, un scaun gol trosnea aşteptare
pentru un viitor mai bun.
Gândesc arderi nesfârşite într-un cuptor numit Poezie, printre culorile furtunilor
nenăscute.
La răscruce, o pâine fierbinte aşteaptă umbra flămândă… »
Anne Marie Bejliu privește spre trecut, prezent și viitor. Cultura îi dă ocazia de a viza antichitatea ,cristianismul, lirismul,erudiția, interiorul și exteriorul sufletesc, reculese într-o chilie unde se atinge extazul mistic -punte unde autoterapia prin scris se exercită, atinge sublimul :

« Frângere a umanului într-o capsulă de prostie să fie?
Pedeapsa vine înmulţită mereu cu fiecare infinit finit, când ochii nu mai privesc zarea ci
acel înapoi umbrit.
Acum liniştea vrea să se aştearnă… Vioara arcuieşte sunetele. Pielea mi-o simt
împăturită. Revăd trupul chircit. Îl las să-şi destindă celulele.
Muzica lunecă prin arterele timpului pe care-l trăiesc acum, mereu acum… Saltă trupul
în acoladele vieţii. Tresare umbra, tresar suratele ei. Cel mai uşor mi-ar fi să mă prind în
hora lor nebună, să văd care dintre noi se prăvăleşte sub tălpile celorlalte.
Umbre, umbre, umbre… şi… eu… »

Autoarea are o sete vie de cunoaștere a lumii, aspiră la o lume ideală, fiind frustrată de insuficiențele realității concrete, practică un elan petrachist, aspiră la perfecțiunea spirituală între umanism și cristianism:

« – Să-mi reînvăţ urcuşul –
Creşte-mă Doamne în vârtejul liniştii Tale, să uit furtunile. Din când în când aşterne-mă
sub Talpa Ta, să-mi reînvăţ urcuşul.
M-am lăsat purtată de apele umanului apoi, în cuvântul scris, am lăsat prea multe pietre
eu-rificate să-mi sufoce harul.
Lasă-mi, Te rog, o stea în mijlocul Tălpii Tale, să-i privesc strălucirea, de câte ori legăn
înnegurările, în gândul absurd al plecării ».

Poeta desfășoară de-a lungul acestui volum dens un fel de angajament cast de a se izola de lume, consacrându-și viața singurătății, poeziei și reflexiei .
Aspiră la liniște, se autoconstrânge de a-i fi suficient să scrie, cărțile, natura sunt pentru ea momentele cele mai fericite ale existenței, Omul fiind labil, întreținându-i o dorință insuportabilă de dragoste care nu-și poate găsi o soluție . Autoarea se refugiază într-un fel de onirism, are ceva din temperamentul femeilor trubadur care au existat în Evul Mediu la curțile senioriale. O apropie de acestea un anumit feminism, un dispreț pentru Alesul care se lasă așteptat, incapabil de a întreține miracolul iubirii. In egală măsură autoarea se apropie cu uimire de angrenajul universului ,fie că e vorba despre viață ori de moarte. De aici o salutară înclinație spre reflecție, spre pătrunderea în resorturile mai adânci ales lucrurilor și întâmplărilor ce par la prima vedere insignifiante. Voltaire a adus genul epistolar la strălucire, în acest sens, genul devine pretextul de a exprima curajos manifeste politice ori diverse forme de proteste ori convingeri intime. Autoarea dovedește și o bună cunoaștere a anumitor texte a Noului Testament, unde diverse Epistole (ex. Apostolul Paul către comunitățile creștine ) pot fi o direcție care convine autoarei, în căutarea unui salut al sufletului profet.

O citez : « Un salut prelung, respectuos acord dogmelor, pentru a mă elibera. Apoi, fruntea şi
inima, şi sufletul mi le las să ardă în altarul curat al păgânilor, râzând de mine într-un
hohot al copilăriei rămasă pe banca aşteptărilor cu cireşe în urechi. Când am crescut, ea,
copilăria, mai avea un ultim sâmbure să-l scuipe. L-a scuipat. Pământul l-a primit. A
crescut sub fereastra deschisă a sufletului meu un p-om tânăr. Am intrat în trunchiul lui, nu
înainte de a-mi plimba palma asprită de frământări, pe trunchiul său ».

Cartea are o curgere fluentă, senină pe alocuri, patetică cel mai des, finalurile delectează, adevărate florilegii ale tumultului existențial. Cartea derulează pe un ton convingător,febril, de umanism, neliniștea unui autor care nu mai este prea sigur de valorile morale ale epocii sale. Platonică, idealizată, spiritualizată și mai ales pura profeția lirică a Annei Marie Bejliu este plină de o amplitudine constantă între greu și acceptabil, între fericiri și nefericiri tragice, între șoaptele eterne și trecătoare ale unei voci copleșitoare, un tsunami de simțiri caleidoscopice elevate .

Angela Mamier Nache – autor franco-român (Frontignan –France)

George Stănciulescu scrie o poezie a banalului cotidian, dar mai sentimentală, fără cinismul optzeciştilor, mai amară chiar şi mai tragică, discretă, doza ei de imaginaţie fiind mai degrabă redusă la o stare onirică, opusă cotidianului nud. Revendicarea de la modelul optzecist nu este totală, poetul se caută, are o vibraţie originală în glas, refuză să se despartă total de aripile melancoliei eminesciene, romantice. Naşterea fetiţei sale transformă adolescentul « întârziat » în pater familias responsabil şi copleşit de emoţie, care îl poartă departe.

Înşiruiri de zile banale, prozaice, între savuros şi autoironie duc la un amestec de-a dreptul simpatic, uman, aceste poeme fiind « vocea autentică » a unui poet talentat pe drumul căutărilor şi trăirilor acute, în vârtejul existenţei auctoriale de zi cu zi :

seara m-am înscris într-un partid pentru şase beri
ajuns acasă am dat drumul la radio şi am citit
un poem cu sconcşi de lowell
am plâns vreo zece secunde
am râs cam tot atâta
şi nimic nu era adevărat
doar prosteala ce-mi era cumva de folos.

Cuplul înstrăinat ori gata să explodeze, confuzia între a se simţi uneori prizonier, lipsa de claritate a acestui ,,drum spre şi prin casă”, cadrul societal scrutat printr-o lupă amară, nu cad în biografism mizerabilist şi coexistă paşnic, în paginile acestui volum. Formula poetică este adesea onorabilă, proaspătă şi bine primită de cititorii autorului, foarte apreciat pe pagina sa Facebook, unde s-a hotarât cu greu, din timiditate, să semneze cu numele său real. Atuul acestui poet ar fi o anumită inocenţă, o puritate « distantă » , un fel de baraj impus în faţa unei « lumi dezlănţuite » .

Diverse filoane, pe drumul tentaţiilor, al evadărilor de tot felul, se lasă percepute, poetul este pe drumul unei limpeziri personale, poziţionându-se, puţin pierdut, pe traiectorii şi intersecţii diverse, între modernismul interbelic, biografism optzecism … Este intersecţia care duce la acel « drum » numai al său şi aceste căutări ori experimente sunt distincte, traversând dezinvolt acest volum .

Volumul se citeşte uneori cu emoție și tensiune, cu simțurile acaparate de o senzualitate virilă asumată, care emană din carte. Acest poem merită citat, căci justifică titlul volumului, conţine şi anunţă tot potenţialul prezent şi cel care îi va urma, fiindcă acest poet, dezinteresat, nezgomotos, are o consistenţă poetică de bun augur :

REGELE BUTELIILOR GOALE

spălasem vasele
se terminase butelia
nu mai aveam bani de alta
fumam
cred că eram şi puţin supărat
am luat un creion
şi am scris pe o bucată de carton gânduri
fără sa le dau vreun titlu
doar le-am numerotat…

1- pe la paişpe ani mă gândeam să devin poet
stai cuminte îmi zicea mama
nu vezi
poeţii au salariu prost
unii înnebunesc şi mor tineri
fă-te şi tu medic sau altceva
nu ştiu inginer
meserii serioase băi băiatule
mama nu era nici medic
nici măcar inginer
când eu mă sfătuiam cu fluturii…

2- acuma
poate ai şi tu dreptate
mi-e greu să zic
însă prea-ţi bei minţile
prea eşti sentimental
femeia nu-şi doreşte fără motiv
sămânţă de scandal…

3- nu pot să gândesc dintr- odată
mai întâi mă aşez în echilibru
dezamorsez viiturile
cumpăr o carte
spun o minciună şi tac…

4- martie nud
viaţa ca o parabolă
opt rânduri de adolescenţă
vorbeşte ploaia
un creion chimic
şi-atât…

5- mintea hăituită obosise
se opri
duse mâinile la ceafă
şi sictirită
strigă
mă predau
cât costă impozitul pentru prostie…

6- eram in bucătărie
se terminase şi butelia
n- aveam bani de alta
afară icneau pocnituri de materie
nu băusem nimic
nu știu dacă eram lucid
sau în transă
cred că-mi număram
bătăile inimii
cumpărasem o pâine neagră
şi mi-a venit o idee
cum dracu mai trăiesc în halul ăsta
hrănit cu pietrele din prăjitura
vieţii

Cartea sa este o mărturisire adolescentină a unui îndrăgostit de poezie, care adoră scrisul și citește în draci. Rime peste rime la începuturi, apoi lecturile la îndemână – Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Sorescu, Păunescu, Blandiana, Cărtărescu, Muşina … dar şi Prévert, Neruda etc .. .sunt câțiva dintre ”iubiții” săi literari. La un moment dat, a divorțat de poezie, s-a lăsat de scris, tumultul vieţii fiind mult mai intens decât cel al imaginarului. Deci, această pauză explică uneori anumite pasaje de limbaj mai inadecvat, dar se simte această redescoperire a apetitului pentru poezie, multă poezie.
A recuperat manscrise mai vechi, le-a prelucrat, le-a redistribuit în suflet, le-a readus la viaţă, deşi a « scalpat » multe din manuscrisele vechi .
O anumită stereotopie este normală, în fond temele poeziei sunt aceleaşi de când lumea : diverse dezamăgiri ori fericiri în dragoste, obsesii pentru femeia care l-a făcut să sufere, ori l-a făcut fericit, solitudinea socială, o viață ”la datorie”, în « normalitate », fără de care se ajunge la marginalizare

PACT
n-am reușit să adorm
fiindcă nu m-a lăsat Neruda
am un pact cu neruda
îl citesc numai după miezul nopţii
mă încalţ în pantofi cu toc
o femeie ştie sensul doar ea
în singurătatea trecerii clandestine
la etajul doi există viaţa
strecurată pe reverul hainei
dă-i tu primul cu zarul
eu am intrat în postul crăciunului
dincolo de ziduri
scânceşte foamea
îmbătrânită de
riduri

Poetul desfaşoară un fir narativ (nu spun liric pentru că George Stănciulescu scrie o poezie din secvenţe filmice care înlănţuie o spovedanie crudă, sinceră și autentică, practică o poetică a adevărului, a emoției, a speranţei, un cuvânt-punte firească către lume, cu luciditate. Imagini ale lucrurilor și gesturilor mărunte de zi cu zi trezesc interesul, povestea sa este numai a lui. Poemele despre părinţi dezvăluie unele aluzii profunde, răspunsuri şi ne-răspunsuri, care clocotesc în adâncimile sufletului, ce mi se par demne de semnalat:

POEM DE PĂRINŢI
mama purta braţe lungi pentru legănat
tata avea barbă aspră indiferentă şi
nu iubea iernile, eu iubeam iernile
fiindcă numai aşa mă puteam mira de amândoi
găsindu-i împreună ruşinaţi
(deşi se cunoşteau de mult)
el mai cioplind într- un lemn
ea ascultând atent cu inima o piatră
de parcă ar fi aflat un mare secret
nu ştiu dacă lemnul şi piatra sunt rude
nici mama cu tata nu erau rude
probabil se obişnuiseră aşa unul cu
celălalt
el cu un lemn al lui
ea cu o piatră atentă
îşi mai aminteau ciudat de cuvinte
mama chiar le îndrăgea
tatei nu i-au plăcut însă niciodată
îmi spunea
că oamenii cu barbă trebuie să vorbească puţin
abia mai târziu am înţeles filozofia lui
despre viaţă mult prea târziu
când lemnul a tăcut în mod firesc
cu mine ascultând absent o piatră

Biografismul este dus la extrem, uneori taie în carne vie, ironia e fină, atenuează drama :
(…) la telefon mi-a zis că şi-ar da viaţa pentru mine
am ascultat-o emoţionat
deşi nu doream să dea cineva ortu’ popii pentru mine
mai ales ea
şi am crezut-o aşa cum o credeam pe maică-mea
toată dragostea mea rezistentă antrenată
era acolo pe fir

Memoria decantează experiența de viață a eului liric, o redă prin sclipiri revelatorii dincolo de o cronologie concretă, suntem în generalul-uman, autorul, ca mulţi alţii din generaţia sa, ne pune față în față cu mizeriile de tot felul, sexuale, sentimentale, materiale, cu amorul pierdut ori regăsit, se reinventează prin exorcismul cuvintelor aşternute pe o coală de hârtie care suportă totul :

J’AIME LES GENS
încă un bob de grâu ucis de o pasăre
am exersat de-atâtea ori
cum să ridic privirea din pământ
mai ales în învălmăşeala oraşelor
unde sute de croncănituri tresaltă
din piepturi
Aspectul de pseudo-jurnal este asumat, complex, corespunde unei necesităţi de autoterapie a cutremurelor ce-l frământă. Pericolul de ocolit este de a cădea într-un fel de mesaj prea diluat, prozaic, pâna la exagerare .
Deocamdată, semnele unei treceri spre „altceva” au apărut, se întrevăd, poetul este în faza unei « consolidări » care se desenează în forţă, impresionantă, viitorul este en marche …
Obs: A apărut, la Editura SINGUR, 2015, în Colecţia SCRISUL DE AZI. Coperta 1 a fost realizată de Camelia Iuliana RADU.

Angela Mamier Nache
Scriitor român – Franţa

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

o nouă apariție editorială – jurnal sub acoperișul meu– autor Elena Mirca
volum de versuri publicat la Editura Minela

copmirc
Poezia erotică are foarte puţini reprezenţanţi în lirica actuală. Să fi dispărut interesul românilor pentru iubire în fuga existenţială? Sau ne-am pierdut libidoul odată cu dispariţia romantismului?
Poate că nimic nu e pierdut atunci când găsim scrieri care să ne amintească de eros, de acea pasiune mistuitoare pe care mulţi dintre noi o neglijăm în fuga zilnică după bani, după un trai mai bun.
Este binevenit un volum de versuri în care atracţia dintre femeie şi bărbat trezeşte apetitul cititorului pentru momente trăite la intensitate maximă.
Am rezonat cu poezia Elenei Mirca citind creaţiile din volumul său de debut – ,,jurnal sub acoperişul meu”, publicat la Editura Minela, Bucureşti, 2015.
Nicio Evă adevărată nu poate rămâne indiferentă atunci când ,,anotimpurile sunt secundele din jurul coap-selor/… acea încleștare în care simţi raiul în toți porii/ iar freamătul din piept nu poate desena/ necuprinsul fulgerând adâncurile…”.(acea încleștare în care simt raiul în toți porii).
Ironia subtilă dă un plus de savoare versurilor Elenei Mirca. Plină de viaţă ea reuşeşte să combine eroticul cu elemente populare, folosind nume şi obiecte din lumea satului, evidenţiind originea fetei din mediul rural, moldoveanca focoasă de peste Prut – ,,nu port doliu, în ciuda vecinelor rămase fără țoale pe gardul veștilor/ sunt femeia care nu poartă lenjerie/ doar ca să îţi bage hârlețul în ochi/ pregătită de colții plăcerii/ sperând ca mușcătura să fie adâncă/ sunt femeia care ţipă/ atât de tare până se trezește și vecina de peste trei cvartale/ să roadă vopseaua de pe pereți în ecoul erosului…”. (intri?)
Când face dragoste, lumea din jurul ei participă la jocul erotic, nonconformist, plin de patos – ,,ai spus să las versul rece pe trepte/ și să intru goală… când lenjeria rimelor căzu pe ușiori/ moș ion o luă razna prin grădină/ mi s-a părut că aud căruța intrând în gard/ vecina strică oale de capul vecinului/ baba grăchina își caută ochelarii//… fără să te împiedici de virgule ca vecinii – moșul, baba grăchina/ nu aveai timp de nasturii îngrijorărilor/ că îți iubeai femeia cu ușa deschisă/ într-o dimineață cu vers rece”.(îţi iubeai femeia cu uşa deschisă)
Poeziile Elenei Mirca sunt îndrăzneţe, curg cu naturaleţe. Francheţea o caracterizează. Trăieşte momentul dragostei, fără să se jeneze, foloseşte imagini unde pasiunea şi erosul sunt la ele acasă – ,,să te ții de sâni în promisiunea că nu vei uita sfârcurile la care ai cântat balada femeii/ dezbrăcând-o de inhibiții și va sta goală, să te tortureze/ până vei dărâma clepsidrele timpului…”.(tortură)
Sunt multe de spus despre acest volum de debut, dar las plăcerea lectorului să savureze poezia erotică a Elenei Mirca.
Sper din tot sufletul ca ea să nu se oprească aici şi să meargă mai departe pe drumul ales, cel al iubirii, al pasiunii, până la pierderea raţiunii.
Lectură plăcută şi
iubiţi-vă crâncen, dragilor
Claudia Minela

 

Maestrul și jumătate lebădă- autori Doina Roman și Gabriel Gherbăluță

cronică eveniment

maestrul-si-jumatate-lebada-autori-gabriel-gherbaluta-si-doina-roman~31
Vineri 5 decembrie, Librăria Bastilia din București a găzduit lansarea volumului de versuri,,Maestrul și jumătate lebădă”, publicat le Editura agol – autori- Gabriel Gherbăluță și Doina Roman. Au vorbit despre carte poeții Dan Iancu, Eugen Pohonțu, Anca Trăistaru și criticul Felix Nicolau.

Dan Iancu, editorul volumului, vorbește concis despre spiritul de echipă, despre modul în care s-a lucrat și finalizat cartea. Am propus publicului să citească câte o poezie. La început nu au îndrăznit, dar pe parcursul evenimentului au lecturat cu plăcere majoritatea participanților, spre încântarea autorilor.

,, Relaţia lirică a celor doi autori nu este simbiotică, este o relaţie de întrepătrundere, de dezvoltare a simţurilor prin completare. Cel care asimilează mai mult este Gabriel, Doina este zurbagia, şturlubatica cuvintelor sale, nu ea trebuie să se plieze, ci Maestrul…care, chiar o face, cu har.”, spune poetul Eugen Pohonțu care pe parcursul intervenției sale a avut tot timpul zâmbetul pe buze.

Următorul moment a fost acela al bilelor trase din bol. Fiecare participant a câștigat câte ceva, dar cei care au tras biletele având pe ele scris numele autorilor, Gabriel Gherbăluță și Doina Roman, au câștigat câte un volum de versuri cu autograful autorilor.
Tinerii din sală și-au exprimat dorința să citească din volumul Maestrul și jumătate lebădă. Câțiva și-au spus părerea despre poeziile citite.
Într-o atmosferă relaxantă și de bună dispoziție a urmat o nouă serie de lecturi citite de public care a fost parte activă din eveniment.
,,Forma lirică prin care această stare de fapt este denunțată, devine cu atât mai incisivă cu cât decupajul de realitate ales de un poem sau altul corespunde într-o manieră periculos de mimetică realității care are nevoie de o insurecție. Iată că volumul „Maestrul și jumătate lebădă” devine libretul unei opere căreia niciun clișeu urban nu-i supraviețuiește.”, concluzionează tânăra poetă Anca Trăistaru din Brașov.

,,aș face cumva o plasare meinstring” spune criticul Felix Nicolau care încheie evenimentul vorbind despre autenticitatea volumului, un volum care după ,,ce-l citești îți spui -,,flagela-m-aș și n-am bici,,!…adesea nostalgic, poezia aceasta totuși surprinde prin conectarea vitriolică sau demascatoare la realitate… Maestrul și jumătate lebădă este un manual de învățătură erotică despre inflația și deflația între care se agită spița umană, incapabilă de măsură și luciditate. O incapacitate ce poate stimula arta.”
O altă surpriză a serii a fost aceea a darului oferit autorilor care au primit câte un tablou, din partea unui prieten, artist plastic, tablouri realizate în creion, având o simbolistică specială.

La final de eveniment autorii acordă autografe cititorilor care au stat la coadă pentru a le obține, după care au fost serviți cu plăcintă cu mere, ca la mama acasă.

A fost o atmosferă veselă, colocvială, fără ștaif, pe care aș dori să o întâlnesc la cât mai multe lansări de carte, unde, de cele mai multe ori, mă plictisesc de moarte.
A semnalat pentru dv. Claudia Minela

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *