proză

Claudia Minela – absolvent al facultăţii de Sociologie Psihologie – secţia sociologie.
Din 2011 am desfășurat în paralel activități în domeniul jurnalistic, am publicat articole, poezie, proză în diverse reviste literare: Interviuri cu scriitori- Revista Flacăra lui Adrian Păunescu; recenzii, cronici ale evenimentelor culturale – Revista Negru pe Alb(unde am fost redactor pe segmentul de poezie și evenimente literare); Revista culturală româno-ucraineană Mantaua lui Gogol(redactor); colaborator al revistelor – Atitudini (Ploiești), Singur (Târgoviște), Revista Cenaclul de la Păltiniș, Algoritm Literar etc. Din 2012 am realizat emisiuni culturale la diverse posturi de radio on-line: Radio Diaspora, Radio 3P, Radio Sunshine, Radio Vocativ(unde activez și în prezent, realizând emisiunile,,Literatura la zi” şi ,,Folclorul, o parte din noi”).
Am efectuat redactarea, corectarea, prefața, selecția pentru mai multe volume de versuri.
Am organizat cenacluri literare: Pariu pe prietenie 2012/2013, Negru pe Alb, Cenaclul Cronopedia, Mantaua lui Gogol – în colaborare cu scriitorul Mihai Traista iar din 2014 și până în prezent sunt coordonator al evenimentului cultural – Serile Literare Vocativ (fost Isis), o pepinieră unde se adună tineri talentați din toate domeniile culturale. Promovez tinerele talente. Am fost colaborator al Asociaţiei Direcţia 9, al cărei coordonator este scriitorul Adrian Suciu.
În 2015 am îngrijit volumul de versuri – ,,CarTe diem”, publicat la Editura Vocativ – colecţie de poezie contemporană, volum în care am inclus textele a 24 de autori.
,,joint, raţiune şi putere” este romanul meu de debut, apărut la Editura Vocativ(2015), unde am fost manager. În luna noiembrie 2015 am publicat primul meu volum de versuri – ,,spirit hedonic”. Am în lucru un roman, un volum de proză scurtă şi o carte în care sunt cuprinse cronici ale unor evenimente culturale reuşite la care am participat. Sunt fondatorul Editurii Minela și redactor șef al revistei culturale Vocativ.

Bate nasu’!
Mario şi Roberta, doi adolescenţi de 17 ani, au crescut şi copilărit împreună. Ei pleacă din satul natal, Monteorul, aflat într-o zonă superbă de munte, departe de mizeria şi complicaţia oraşului – în capitală, pentru a-şi continua studiile la un liceu renumit. Sunt găzduiţi de mătuşa Robertei şi naşa tânărului, Maria, o femeie deosebită, puternică, care conduce cu succes o casă de modă, pe care speră că o va prelua cândva, nepoata sa. Îi iubeşte ca pe proprii copii, fiindu-le confidentă, prietenă şi răsfăţându-i fără limite, spre disperarea părinţilor.Tinerii încep să se maturizeze descoperind un altfel de sentiment decât cel fratern. Descoperă iubirea şi tainele ei, îşi descoperă propriul eros. Bate nasu’!, este salutul eschimos pe care cei doi protagonişti îl preia, uzitându-l ca pe un armistiţiu în multele lor împăcări.

Fragment din roman (…)

Uşa din sala de aşteptare a aeroportului Băneasa se deschise iar călătorii se înghesuiau să intre, grăbindu-se să ajungă la rudele care-i aşteptau. Ultimul intră un bărbat înalt, atletic, cu ten măsliniu, ochi de un verde intens, părul negru, lung, strâns într-o coadă la spate. Zâmbea. Femeile îl priveau cu admiraţie. Tânărul se opri un moment căutând cu privirea locul în care se afla mama sa. O zări în apropierea biroului de informaţii, însoţită de mătuşa Niculina. Se schimbase mult de la plecarea lui, în urmă cu opt ani. Slăbuţă, parcă intrase la apă, avea un zâmbet şters, venit din altă lume. Ochii, ochii aceia de un verde intens, nu mai aveau strălucirea de altă dată, nu mai dăruiau lumină, bucurie. Privea în gol. Se opri în faţa ei aşteptând să reacţioneze la apariţia sa.
– Mamă…!
Femeia tresări auzindu-i vocea. Întinse mâinile spre el, îl îmbrăţişă tremurând, apoi palmele aspre pipăiră chipul fiului, ca pe un lucru sfânt. Mario se abţinu cu greu să nu plângă, când realiză că fiinţa care-i dăduse viaţă rămăsese fără vedere.
– De ce nu mi-ai spus, mamă?
– Pentru că oricum, de când ai plecat, am refuzat să mai văd ceva. N-am vrut să-ţi stric rostul.
Mâinile ei continuau să pipăie chipul tânărului căruia îi tremura barba.
– Alexandru, nu plânge mamă! Bine ai venit acasă, copile!
– Să mergem! spuse tânărul, coborând privirea în pământ, ascunzându-şi astfel durerea! Aţi chemat un taxi?
– Da, interveni mătuşa Niculina. Să mergem!
Mario îşi ţinea mama aproape de el, îi sărută părul cărunt, fără ca ea să simtă.
– Azi se logodeşte copila, spuse uşor, parcă temându-se de reacţiile fiului său. Avea un temperament vulcanic iar ieşirile lui o speriau uneori, mai ales atunci când aducea vorba despre Roberta pentru care Mario, aşa îl numea fata încă de copil, a stat departe de ţară atâţia ani, lăsând în urmă oamenii dragi, viaţa de până atunci, luând cu el doar amintirile, care-l urmăreau în ultimele luni, pas cu pas, chemându-l acasă. Hotărâse rupererea, izolarea, pentru a nu fi tentat să renunţe. Făcuse toate acestea pentru ea, pentru a-i oferi tot ce-şi doreşte, pentru a avea o viaţă fără lipsuri, aşa cum o avusese până atunci, când Maria, mătuşa fetei şi naşa lui, proprietara unei case de modă renumite din Bucureşti, a decis să-i schimbe viaţa, aducând-o în capitală.
Mario n-o auzise. Sănătatea mamei sale, moartea tatălui, la înmormântarea căruia nu ajunsese, îi anihilară gândurile. Se simţea vinovat de toate acestea. Tot drumul nu scosese o vorbă.
Privea îngândurat câmpul, parcă interminabil, proaspăt arat după culesul porumbului. Se lăsase ceaţa, mirosea a frunze arse. Ajuns acasă, Mario avu al doilea şoc. Curtea parcă era părăsită, lucrurile răvăşite peste tot, acoperişul casei găurit pe alocuri, faţada clădirii, odinioară albă de curăţenie, acum purta culoarea toamnei. Totul era pustiu, cenuşiu, ca sufletul lui. Averea strânsă, pentru care plecase de atâţia ani, îşi înfigea colţii adânc, parcă răzbunându-se, sfâşiind fără scrupule din el. Oare ce-l mai aştepta? Gândul la Roberta i se cuibări în minte ca un şarpe care-şi pândea prada înainte de a o devora. Avea o presimţire. Măcar pe ea să n-o piardă. Pentru ea făcuse toate aceste sacrificii, pentru care plătea acum cu vârf şi îndesat. Refuză cina. Simţea nevoia să se întindă. Îşi sărută mama pe frunte şi se retrase în camera lui. Era la fel ca în adolescenţă. Mirosea a naftalină şi levănţică, aerul rece se strecura pe geam odată cu ceaţa, precum fumul de narghilea, cuibărit în cotloanele ascunse ale camerei. Se întinse în patul moale care parcă intrase la apă dintr-o dată.
Închise ochii. Auzea glasuri, glasuri multe, hohote de râs, apoi o auzi pe ea:
– Închide uşa! Ştii că le trebuie căldură…
Mario îşi băga nasul peste tot. Casa se umplu de mireasma primilor cozonaci copţi.
– Mămico, e bine cum l-am împletit p-ăsta?
Elena privi cozonacul făcut de fiica sa.
– E minunat, draga mea! Acum bagă-l în cuptor!
Mario trecu val vârtej pe lângă ea, furând un pumn de nucă, apoi se strecură prin spate şi îşi vârî degetul în castronul cu cremă de cacao.
– Mmmmmmm! dă-mi mie toată crema!
– Ieşi, afurisitule… îţi bagi nasul peste tot!
– Şi dacă nu vreau?
– Nu vrei? Te fac eu să pleci.
Aruncă o bucată de cocă în el.
– Pleci sau îţi pun făina în cap? N-ai vrut să cureţi nuci, dar vii să înfuleci miez!…
Crezând că nu-l vede, se strecură din nou către castronul cu cremă. În clipa următoare se trezi împroşcat din cap până în picioare cu făină. Roberta o zbughi la fugă spre camera ei.
– Bufniţă! izbucni revoltat, ridicând din umeri.
Elena incercă să-l cureţe, bombănindu-şi fiica.
Dimineaţă, după ce luă micul dejun, alergă într-un suflet la Roberta.
– Sărut mâna, doamna Elena! Roberta s-a trezit?
– Nu. Du-te sus!
Deschise uşa cu zgomot, trântind-o de perete, aşa cum obişnuia să facă ea, de fiecare dată când intra undeva.
– De ce dai buzna aşa în viaţa omului, monstrule? îl întrebă întinzându-se leneş.
El începu să îndruge verzi şi uscate. Ea îşi astupă urechile şi văzând că nu se opreşte, îl trosni cu perna în cap.
– La dracu, ce logoree ai!… Pleacă! Mi-e somn…
Mario îi smulse perna din mână şi îi astupă faţa cu ea.
– Te dai bătută?
– Daaaa…Piua! Lasă-mă să respir! strigă trăgând puternic aer în piept.
Cu ochii închişi adulmeca mirosul teiului bătrân, crescut în faţa geamului său. În fiecare dimineaţă făcea asta, de când înflorea, primăvara, până toamna, când teiul îşi lepăda plictisit frunzele, pregătindu-se de iarnă. Uşor ciufulită, stând turceşte la marginea patului, cu pleoapele tremurând, cu mugurii sânilor împungând obraznic materialul cămăşii de noapte, Roberta era o imagine apetisantă pentru cel care o privea lacom. Mario nu se putu abţine şi o sărută. Roberta îl pocni.
– De ce-ai dat? întrebă nervos.
– Pentru că nu ţi-am permis eu. Ai sărutat-o pe ea, iar acum vii la mine…
Coborî supărat fără să comenteze. Se plimba leneş prin faţa casei. După plecarea lui, tânăra se schimbă, apoi merse în bucătărie unde-şi găsi mama trebăluind. Mirosul prăjiturilor o făcu să înghită în sec. (…)

Doina Roman

,,Atât personajele cât și acțiunea romanului fascinează prin complexitate, imaginație, umor, dar și prin mesajul transmis care trage un semnal de alarmă asupra condiției umane. Trăind într-o lume coruptă, stăpânită de interese meschine, avidă după putere, oamenii încep să-și piardă valorile reale, sentimentele bune, fără de care lumea capătă o altă față. Pragmatismul și dorința de a crea perfecțiunea construită după anumite matrițe false și concepută întru interese duse până la extreme de un fananatism acerb, face ca acest roman să ne pună în față oglinda magică prin care ne descoperim defectele, determinându-ne, totodată, să ne dorim salvarea ca specie și să rămânem așa cum ne-a creat divinitatea.
În primul roman se declanșează lupta dintre bine și rău, descoperim personaje care se încadrează în tipologia unor indivizi lipsiți de caracter și conștiință, asemenea celor pe care-i întâlnim și în societatea din care facem parte, personaje cărora autoarea le dă puteri supranaturale și o fizionomie fantezistă care poate concura cu success orice personaj din lecturile marilor scriitori ai genului fantasy. Iată câteva dintre acestea: Pisică, ”tânăr smead”, un escroc metamorf ce trăiește din furturi, Blati (Slăninuță), prietenul acestuia, colector de sentimente; Kor – face parte din neamul vindecătorilor, dar urmărește pieirea acestuia pentru supremație; Alk- tatăl lui Kor și al Liei își folosește puterile de vindecător pentru a distruge personajele pozitive, dorind astfel să stăpânească o lume construită de el; Crius, krabor care este conceput din bucăți, trei partiții, un slujitor al ligii; grindarii-țeavă, Lordul secretar, Curierul, etc.
Imaginația Doinei Roman nu are limite, începând cu descrierea indivizilor din diverse clanuri și continuând cu ideea de a polimi vietăți cărora le dă nume nemaiîntâlnite, conferindu-le astfel caractere puternice, generatoare de conflicte. Fiecare personaj devine lider pe segmental său.” (Claudia Minela)

Fragment din romanul Pragul II – Umbra Martor (…)

,,În clipa aceea îşi dori din tot sufletul să fie pe malul unui râu, cu iarbă verde, soarele să fie la amiază iar ea şi restul să râdă din tot sufletul.
Numai că râul, pe malul căruia se treziră cu toţii, se scurgea oranj ca o cărămidă lichidă. Se târa alene într-un luminiş şi brusc dispărea în altă parte a pădurii, cu copaci negri care creşteau răzleţ până lângă un cot de unde începea pădurea. Râul se mişca cu albie cu tot, ca un om care stă mult pe fotoliu şi îşi schimbă poziţia. Era o mişcare ca a unei limbi de ceas într-un cadran gol, lentă şi constantă. Zgomotul care se auzea, de unde se înălţau valuri de stropi ca o peltea lichidă, era al unei cascade care Dumnezeu ştia unde se duce. Erau cu toţii un pic buimaci şi se scuturau precum un câine ieșit din apă.
,,Doamne ajută! se trezi Lia că se roagă. Iartă-mă, Doamne, că nu te-am pomenit până acum! Iartă-mă şi luminează-mă, că mare e puterea ta. Nu credeam că mai ajung vreodată pe pământ! Şi mă rog Ție să fie şi ăsta pământul Tău, să fie împărăţia Ta!”.
Ar fi vrut să strige de bucurie că se văd cu toţii, dar fălcile le erau încleştate şi se simţeau ca nişte păpuşi de vată, flasci ca nişte peşti fară oase. Chiar așa erau – nevătămaţi şi nici urmă de răni pe ei. Dragonul avusese dreptate, trecătoarea făcuse minuni. Blati fu primul care după ce se uită la toţi, se asigură că nu visează, chiar se ciupi singur, împunse cu degetul în solzii lui Gri Mătase şi vorbi:
– Ce tare, n-am fost în viaţa mea călare pe o dragoniţă, face toţi banii! Jur că e mai ceva decât sexul. Am avut orgasme repetate. Şi se uită galeş la reptiliană.
Pisică încruntat îşi dădu şi el cu părerea:
-Da, e marfă! Dar dacă mă gândesc că tu n-ai făcut sex niciodată şi te bănuiesc că eşti virgin încă… ce pot să zic?
Grasul nu-l băgă în seama şi continuă:
– Şi blat pe şopârlă n-am făcut până acum. Zici că ţi-a plăcut motane? La cât eşti de dotat, cred că ţi-a şi picat nasturele ăla pe care îl ai între picioare! Cred că te-a iertat Dumnezeu! Şi râse de unul singur .
– Sincer, mi-a mai crescut un pic, numai bine să te scarpin într-o noapte când sforăi şi am simţit cum se face de-a binelea mare în trecătoarea aia nenorocită, de ziceai că e tac-tu lângă mine şi-mi sugea nasturele!
– Te legi de tata, motane? se zborşi Grasul, gata-gata să se încaiere cu Pisică.
– Tu ce crezi, măi şuncă? Te fac bucăţi şi te topesc ca pe bicarul gras de sărbători.
– Tu ştii motane să te închini? şi Slăninuţă nici nu mai așteptă răspunsul, că dădu singur din cap a lehamite apoi continuă:
– Măcar scuipă în sân, scuipă într-o parte, mulţumeşte şi tu cuiva că am scăpat întregi!
– Auzi, Grasule?
– Aud, măi mâţă ploată!
– Mă, lăsând la o parte că ai creierul învelit în osânză, nu te gândeşti că suntem tot cu buzunarele goale? N-am putut să iau nimic de la cucoană, ştii tu… ţinea cu dinții de paporniţa aia.
Grasul se uită la el, îşi făcu cruce de două-trei ori, aşa cu mâna adunată, ca să se vadă, scuipă el de data asta şi pufni cu năduf:
– Eşti bolnav rău! Vrei să spui că noi eram toţi cu rahatul la fund şi tu voiai să furi cufărul! Nu poţi, măi, să te abţii? Ai mai şi jurat.
– Şi ce dacă? Cine are încredere în jurăminte? Eu jur când vrei, unde vrei, pe ce vrei… mare scofală!
– Credeam că eşti om, spuse Slăninuţă amărât. Tot timpul ăsta am crezut că poate te-ai schimbat.
– Tu vorbeşti? Tu care ai plănuit toată viaţa să-i spargi banca lui tac-tu? Hai, plimbă ursul de aici! Toţi suntem la fel, numai că unii dintre noi sunt mai proşti, alţii mai deştepţi, unii mai sinceri, ca mine… restul sunt nişte ipocriţi. Vă sugrumaţi pornirile în voi, doar ca să arătaţi că sunteţi buni. Dacă aţi fi făcut puşcărie ca mine, să vezi ce mai turnaţi voi cu tupeu tot ce aveaţi în guşă.
Se lăsă o clipă de tăcere între ei. Amândoi se măsurau încercând să creadă că celălalt va mai spune ceva, ca să poată să pocnească primul, însă nu mai avură timp, că Lia spuse:
-Pot să întreb unde suntem?
-Pe tărâmul lui Alk, trebuie să mergem de-a lungul râului şi vom ajunge la palat, răspunse dragonul .
– Pe jos? întrebă Slăninuţă.
-Doar nu o să vă care Gri Mătase în spate! Palatul e aproape, hai mişcaţi-vă fundul, doar trebuie să trecem de pădure! răspunse Șarkan.
– Dar tu de unde ştii toate astea, ai mai fost pe aici? întrebă Lia.
– Da, am mai fost şi dacă îmi aduc aminte, spuse dragonul, pe aici trece o navetă care duce localnicii la palat. Mă înţelegi? Trebuie să ne amestecăm cu ei şi să nu vorbim, atâta tot .

Nici nu terminară bine de vorbit, că pe drumul pe care mergeau îşi făcură apariţia mai mult de şase-şapte bărbaţi, amestecaţi cu tot atâtea femei. Erau toţi mici de statură, negricioşi, îmbrăcaţi colorat, de vară. Se alăturară şi ei grupului sperând că în curând naveta o să-i culeagă pe toţi. Localnicii aveau coşuri mari din nuiele, pline cu fructe de pădure, lungi ca nişte păstăi pe care le puteai înfăşura în jurul taliei, colorate ţipător în turcoaz. Pe potecă se alipiră încă patru indivizi cocoşaţi, mici, aproape subnutriţi care purtau deasupra capului vreo trei perechi de urechi lungi. Niciunul nu vorbea, nu era curios, erau doar ocupaţi să care coşurile către naveta care venise deja. În scurt timp fură lăsaţi pe o platformă lucie, albă, ca sarea de mare, plină de negricioşi, urecheaţi, ba văzură unii şi mai ciudaţi, cu pielea ca de morsă grasă și cutată mirosind puternic a peşte. Nu semănau cu niciun fel de clan pe care-l cunoscură, aşa că tentaţia de a se uita la ei, era destul de mare.Toţi aveau coşuri pline cu fructe panglică şi se îndreptau către piaţă. Sau cel puţin aşa credeau că e o piaţă, pentru că forfota era destul de mare. Surprinzător, nu-i întreba nimeni unde se duc. Trecură de un fel de barieră unde fumau câţiva ciudaţi cu lanţuri grele cât degetul la gât, de care atârna o piatră verde grea şi rotundă, ca un ochi gras de şopârlă, cu feţe pătrate şi pline de riduri, mâini late şi rozalii care se sprijineau de stâlpi cu flamuri și inscripţii într-o limbă pe care n-o ştia nimeni. O alarmă şuierătoare se declanşă în spatele lor şi urecheații începură să se agite primii.
(…)

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

fragment din vol 2 Am murit, din fericire – Chaos – Theo Anghel

Un geamăt al prizonierului îmi atrase atenția. Am privit spre el, înțepenită de surpriză. Era inert. M-am apropiat și i-am studiat pleoapele, nu se mișcau. Dacă respira, o făcea atât de lent că nu puteam percepe vreo ridicare a pieptului. Palmele cu degetele rășchirate i se odihneau pe brațele fotoliului. Unghiile îi crescuseră nefiresc de mult. Rațiunea urla din toți rărunchii sfătuindu-mă s-o iau la sănătoasa, însă cum nu prea mă lăsam impresionată de logică, am ridicat degetul arătător și cu buricul lui am apăsat pe dosul palmei demonului. Carnea era tare ca lemnul și incredibil de rece. În primă fază mi-am retras mâna surprinsă de temperatura atât de scăzută, apoi, văzând că apăsarea mea nu l-a stimulat câtuși de puțin, am pus toată palma. Parcă atingeam o statuie de piatră. Din degete, apoi în braț și mai departe, în tot corpul, o reverberație glacială s-a răspândit în valuri de gheață, care se spărgeau apoi în cristale minuscule ce se cuibăreau în mușchi, paralizându-i. M-am pomenit tremurând. Indiferent cât de atractivă mi-a devenit dorința de a-mi retrage mâna, nu puteam s-o fac. Chiar dacă părea că abilitatea de a mă mișca fusese anulată de acea atingere, sensibilitatea corpului meu înfrigurat se amplificase în așa măsură, că simțeam ce ce întâmpla în mine, până la nivel celular. Am închis ochii, cuprinsă de extenuare. Simțeam că voi leșina și, paradoxal, gândul ăsta nu mă îngrijora. Ba chiar îmi doream să se întâmple. Cineva sau ceva care vorbea în mine îmi promitea liniște.
— Tihnă… Pace…, șoptea vocea cu atâta dulceață. Vino! Vino!
O altă voce, nu la fel de melodioasă, dar oarecum familiară, îmi rostea numele. Pleacă, vreau să aud vocea dulce! Oriana! Oriana!
— Oriana!
Vocea devenise poruncitoare. Nu mă puteam opune. Reușea să acopere orice altceva din mintea mea. Când mi-a revenit cu totul în simțiri, eram întinsă pe jos, dârdâiam de frig și niște ochi ca de mură priveau în jos, spre mine.
M-am ridicat pe coate și m-am târât înapoi, speriată. Nu m-am oprit decât când n-am mai avut unde să mă retrag. O cutie din vârful maldărului care se punea între mine și teribila stafie, îmi căzu peste umărul drept, apoi pe podea.
— Astrid! am strigat.
Stafia nu reacționă, ci mă privi cu atenția încordată. Ochii febrili alergau pe chipul meu, îmi studiau trupul cu nerăbdarea celui ce vrea să recompună o imagine importantă din resturi ferfenițite.
— Oriana, chiar tu ești? E posibil?
Ochii frumoși ai prietenei mele se umplură de lacrimi.
— Doamne, cine ar fi crezut? Și tu?
— Și tu, ce? am întrebat-o șovăind încă, strânsă ca un ghem lângă cutiile de carton.
Chipul ei se lumină a înțelegere.
— Te temi că vei fi extrasă… Oriana, asta nu se va întâmpla, sunt recuperator, la fel ca tine…
Nu cred c-am simțit vreodată o ușurare mai mare! Toată musculaura corpului reacționă la asta printr-o relaxare aproape neverosimilă. M-am repezit asupra ei și am strâns-o în brațe. Dacă ar fi fost un om oarecare ar fi murit sugrumată de forța îmbrățișării mele. N-o îmbrățișam doar pe ea, ci parcă, tot ce lăsasem în urmă. Elena, mătușa, Erica, Damir…
Nu mai știu cât am stat așa. Nici ea nu se îndura să-mi dea drumul.
— Ăăăă, își drese Abel vocea în spatele nostru, n-am nimic împotrivă să holbez ochii la două tipe care se țin în brațe, aș putea chiar să iau loc pe o canapea și să savurez spectacolul, dar Astaroth își revine, ajutat, se pare, de faptul că atingerea cu o ființă ca tine i-a readus toată vlaga pe care Marc s-a străduit să i-o secătuiască. Te-aș sfătui chiar să ne mutăm, nu din apartament, nu din țară , ci chiar de pe planetă, că dacă nu te distruge demonul ăsta, Marc mai mult ca sigur te va strânge de gât cu mîinile lui. Nici împotriva acestui lucru n-aș cârcoti prea tare, dar nu vreau să fiu rechemat în Iad, ți-am spus doar cât de tare mă distrez printre muritori. Sau s-o iau de la capăt cu alt recuperator. Nu! Am investit prea mult în tine!
Ama clătina din cap a iritare.
— Ce cauți aici, Oriana? mă întrebă Astrid, întinzând brațele și depărtându-mă de ea de parcă ar fi auzit mustrarea lui Abel.
Îmi pusese aceeași întrebare care îmi alerga și mie prin scăfârlie.
— Dar tu?
— Încă mai ești suspicioasă? râse.
— Tu n-ai fi?
— Ba bine că nu! Te-am urmărit. Când am dat ochii cu tine în mall, în seara aia, am avut un șoc. Inițial am crezut că era vorba doar de o teribilă asemănare între tine și o fată oarecare, dar cu cât mă gândeam mai tare cu atât realizam că n-avea cum să existe alta identică în cele mai mici detalii. Și apoi, semnul tău… E atât de puternic! Chiar și așa, putea să fie vorba doar de emoție. Ca să nu înnebunesc din cauza gândurilor contradictorii, ajutată de propria experință de recuperator, m-am gândit – deși probabilitatea ca două persoane care se cunosc să fie din același soi de recuperator era infimă – că… cine știe? Poate! De la acel poate, liniștea mea s-a dus naibii. Să nu mă întrebi cum, dar am aflat că lucrezi într-un club, la periferie și…
— De când mă urmărești?
— Doar de câteva ore. Am pândit intrarea în club și când te-am văzut apărând…
Ochii i se umplură din nou cu lacrimi.
— Astrid, dar tu când ai devenit recuperator? am întrebat.
— Cu mult înainte să te cunosc pe tine și pe Elena. De fapt cu mult înainte s-o cunosc și pe Erica.
Îmi aminteam că Erica apăruse în casa noastră, la un moment dat, ca prietenă a Elenei, apoi, ceva mai târziu, Astrid ca prietenă a Ericăi. N-am simțit niciodată nimic ciudat la ea, nici ceasul nu-l observasem, pentru că abia acum realizam, n-o văzusem niciodată cu brațele complet descoperite. Era un pic stranie pentru că se simțea atrasă de ocultism, ghicea în cărți, dar nici asta nu mi se părea ceva ieșit din comun. Câtă lume nu se prostește ghicind în cafea sau în cărți?
Nu-i cunoscusem niciun membru al familiei; pentru că era mai întâi apropiată de Erica, și abia apoi de noi, nu ne interesasem de acest aspect. Consideram că are o familie pe undeva, dar că nu era treaba noastră s-o tragem de limbă. Și mătușa, și noi, fetele, acceptam oamenii în anturajul nostru pentru ceea ce erau ei înșiși, nu pentru familiile care-i duceau în spate. Iar Astrid se dovedise o prietenă de nădejde, se atașase foarte rapid de fiecare dintre noi. Și parcă, nici despre felul în care se purta cu noi nu era vorba; simțeam dinspre ea un soi de vibrație pozitivă, ceva care ne făcea să-i ascultăm cuvântul cu luare aminte.
Multe căpătau cu totul alt sens acum, după ce aflasem ce e.
— Și totuși, am insistat, cum ai aflat unde lucrez?
— O să avem timp de taclale, îmi răspunse, iar eu am avut impresia că încearcă să se fofileze. Spune-mi acum ce cauți aici lângă omul ăsta inconștient?
Am privit și eu spre Astaroth o dată cu ea.
— Nu e om, e demon…
— Ce?! mă întrerupse. Te referi la unul dintre primii diavoli cumva sau n-am auzit bine?
— Îhâm!
Se apropie ca o mioapă de captiv și îl studie cu luare aminte. Sări ca o mâță speriată când el se mișcă anevoie în legăturile strânse.
— Zici că e demon?
— Da, n-ai auzit de niciunul până acum?
— Ba am auzit, dar credeam că-i doar folclor. N-am văzut și nici nu știu de vreun cunoscut care să fi avut de-a face cu astfel de ființe. Dar cum de poți fi sigură?
— Nu mai are chipul omului pe care l-a posedat, știu cum arăta înainte. Și apoi… Pfff, ce contează? Știu și gata!
— Dar, continuă ea să se îndoiască de tot ce auzea, ce să caute un demon pe urmele tale?
— Nu e pe urmele mele.
— Atunci?
— Pe ale unui…, am șovăit neștiind cam ce rol ar trebui să-i atribui lui Marc în viața mea. Prieten, cred.
— Prieten, cred? mă imită Astrid.
— Prieten, cunoștință, ce importanță are? m-am enervat.
Privirea ei pătrunzătoare era în stare să depisteze orice ai fi dorit cu disperare să ascunzi. Era al naibii de deșteaptă. Făcea cu rapiditate conexiuni între întâmplări aparent fără legătură și ajungea la concluzii care doar rareori se dovedeau a fi eronate. Intuiția ei, care altădată mă fascina, mă călca pe nervi acum.
Se încruntă, iar ochii ei blânzi căpătară o lucire dură.
— Cât timp a trecut de când l-ai pierdut pe Damir?
Ei, la dracu`! Nu știu la ce se aștepta. Să stau ca acele eroine de pe vremuri care suspinau câte o viață întreagă după un bărbat, ascunde în podul vreunui turn? Aș fi suspinat și eu dacă l-aș fi iubit, dar, la naiba, nu cred că m-am gândit la Damir de mai mult de patru ori de când m-am întors.
Știa de pasiunea pe care Elena o făcuse pentru cel care mă ceruse de nevastă. Printr-o turnură ilogică pe care o iau uneori gândurile în mintea muritorilor, mă condamna pentru că el mă alesese pe mine, pentru că nu jelisem regulamentar pierduta noastră uniune matrimonială, în timp ce verișoara mea, cea refuzată, se purta cu inima încă îndoliată. Păi, da, dar ce nu știa ea era că dintre noi două, ea îl iubise cu adevărat. Eu doar crezusem c-o fac. Chiar crezusem! Ce vină aveam că-mi descurcasem ițele sentimentale abia după ce murisem? Dacă m-aș fi putut întoarce în familie poate că aș fi reparat totul. Dacă… Poate… Prea mulți de dacă și prea mulți de poate.

dr
Pragul – roman – autor, Doina Roman editura Tracus Arte
de Claudia Minela Petre

Doina Roman debutează cu romanul fantastic ,,Pragul’’, publicat la Editura Tracus Arte. Lansarea a avut loc în cadrul Salonului Internaţional de carte Bookfest, Bucureşti, 2014.

,,…îţi iroseşti sentimentele …şi ştii că ele sunt limitate. Dacă le consumi când nu trebuie şi pe cine nu trebuie, mai târziu te trezeşti sărac în faţa vieţii.’’

,,Pragul’’, o poveste fantastică pentru toate vârstele, are darul de a fascina, exact ca în copilărie, când ascultam sau citeam basmele cu sufletul la gură, aşteptând finalul în care binele învinge răul. Aşa pare la o primă citire, dar în profunzimea lui, romanul are rolul gnomic de a trage un semnal de alarmă, atenţionând că suntem la un pas de a ne autodistruge – ,,Lumea, clanurile stăteau să piară în sărăcie şi complet dezumanizate, fără sentimente, nişte sclavi, roboţi doar cu dorinţa de a munci pentru Ligă şi oreade…’’.

Personajele din romanul ,,Pragul’’ îşi pierd cu bună ştiinţă sentimentele bune, acestea fiind monedă de schimb pentru diverse favoruri, cedându-le clanului Colector care le depune în banca sentimentelor, unde zăceau ,,paleţi de lingouri transparente’’, ca nişte cărămizi de sticlă ,,în care plutea o bilă mică … (cărămida) Era inscripţionată cu 5000 de albastre, pe colţ, în filigran’’.

Povestea se învârte în jurul unei genţi în care exista o casetă neobişnuită cu sentimente. Caseta trebuia hrănită de cineva din clanul Civililor, o persoană simplă care să nu atragă atenţia celorlalte clanuri, avide după conţinutul pradei. Lia (Civila, Vindecătoarea), a făcut faţă unei testări riguroase fiind singura persoană la care caseta reacţiona, singura persoană care putea hrăni geanta neobişnuită doar printr-o singură atingere.

Doina Roman surprinde cititorul prin acţiunea care se desfăşoară alert pe tot parcursul romanului, precum derularea unui film, bine strunit de regizor, până în cele mai mici amănunte. Astfel urmărim cum Pisică, unul dintre personajele negative, abil, fură geanta cu sentimente, fără să ştie ce se află în ea, chiar de sub nasul Katenei, o femeie puternică din neamul de temut al kraborilor, Katenă receptor, o poliţistă ce deţinea puteri supranaturale, având darul de ,,a simţi ce se întâmplă cu cei din neamul ei şi cu cei din alte patru clanuri… ştia tot timpul cu o oră înainte ce va face un krabor…putea vedea scene din viaţa lui…’’. Unchiul Katenei, Crius, unul dintre cei doi protagonişti ai romanului, având o funcţie de conducere în Ligă, apela deseori la ea pentru prinderea infractorilor. Relaţia dintre ei era una specială, împreună reuşeau să prindă cu uşurinţă pe cei care încălcau legea.

Nu voi intra în detalii, lăsând cititorul să descopere misterele şi rolul fiecărui personaj din carte, lupta dintre clanuri pentru a salva sau distruge omenirea. Cititorul va fi fascinat să descopere personaje ca Mima, un fel de omidă de mărimea unui iepure care avea puterea să ia forma oricărui lucru şi oricărei fiinţe, să descopere armele urilor(soldaţi) frumoşi, dar urât mirositori, vipera suliţă din al cărui sânge se extrăgea ultimul drog, VS, care ,,te face să te simţi Dumnezeu…nemuritor’’. Romanul devine din ce în ce mai interesant odată cu descoperirea celorlalte personaje sau locuri, personaje neobişnuite, fantastice şi fascinante: Podul Care Se Termină Când Vrea El, Liftul Nebun, Puţul Vesel, Gara Părăsită, Grassen, un fel de porc cu pene distrugător care ,,nu lasă urme nicăieri, nici măcar în memoria celor din jur”. Putea să digere până la 4 case pe noapte fără să se vadă ceva anume. Era ca o gaură negră. Tot ce intra în gura lui „dispărea fără urmă…’’, sagavele, plante care ,,străbăteau pereţii de cărămidă şi erau pe alocuri tăiate pentru că începuseră să crească agresiv în interior cu muguri cât o minge’’.

Interesant mi s-a părut şi modul în care evolua un individ, el fiind respectat, de temut, în funcţie de nivelul pe care-l obţinea în urma puterilor deţinute. Cel mai mic era nivelul 10, cel superior, nivelul 27 care conferea individului putere, frumuseţe fără sentimente şi nemurirea, cea din urmă obţinută cu ajutorul Zeeatinei, „nemurirea în stare pură’’, un element important pentru Ligă, soluţie pentru care muncesc toţi emigranţii de sub lacuri. Veţi mai întâlni şi alte personaje sau plante cum ar fi florile felinar carnivore, Pisică şi Slăninuţă (fiul unui Colector) care pun la cale spargerea băncii de sentimente, copacii plângători, Krâcii şi copacul Doică etc.

Nu sunt de neglijat nici scenele erotice, senzuale, pline de pasiune, sălbatice sau tandre şi delicate. ,,…Algar o apucă de păr, o trase spre el şi o sărută prelung, muşcându-i buza până la sânge … îi smulse hainele, o îndoi ca pe o frunză, o plie pe după el … şi o pătrunse… Katena era aproape leşinată, nu mai avea voinţă … Nu mai scotea decât un ah, oh, şi pântecul îi ardea ca jarul… Capul îi vuia ca valul izbit de ţărm şi ar fi vrut să moară şi ar fi vrut să ucidă şi ar fi vrut să nu se mai termine şi să moară din nou în clipa aceea luând cu ea toată sclipirea şi forţa de vulcan ce izvora încet, fără voia ei, din ea. Se atingeau ca două stânci îmbrăcate în catifea … se iubeau într-un fel dur şi dulce ca două săbii într-un duel la lumina lumânării.’’

Doina Roman scrie motivat, cu pasiune, intrând în pielea personajelor sale pe care le îndrăgeşti pentru că sunt spontane, au umor, inteligenţă, sunt creative, puternice. În ciuda acţiunii complexe şi a multitudinii de personaje, autoarea scrie lejer, romanul fiind o provocare pentru cel care-l citeşte. Se remarcă prin originalitate şi naturaleţe, dialogurile având un umor savuros. Autenticul şi dinamismul sunt la ele acasă.

După ce termini de citit ,,Pragul’’, îţi dai seama că dincolo de lumea fantastică întâlnită în roman, există un mare adevăr şi anume acela că noi, oamenii, din păcate, ne degradăm cu fiecare generaţie, devenind nişte roboţi a căror scară valoarică nu mai este cea reală, ci una patronată de nepăsare, de foloase materiale, ne dăm seama că trăim într-o lume lacomă, coruptă, unde doar puterea, banii, fuga după înavuţire rapidă, ura şi dezbinarea au înlocuit sentimentele reale, frumoase, dăruite de Creator care ne-a înzestrat cu iubire, milă, smerenie, virtute, curăţenie, cumpătare, răbdare, blândeţe, hărnicie, bucurie, cinste, optimism, veselie, fidelitate etc.

Dacă ar fi să daţi unul dintre aceste sentimente, pentru a obţine bogăţie sau putere, frumuseţe, tinereţe veşnică sau nemurire, la ce aţi renunţa? Eu încă mai negociez cu mine.

Lectură plăcută!

mt

 

Mihai Traista s-a nascut la data de 15 iunie 1965 in Sighetu Marmaţiei, Romania.

Unchiul Fedea (8) de Mihai Traista

Predica
Llicenţiat în jurnalism şi filosofie.
Jurnalist/ secretar de redacţie al revistei literare a scriitorilor ucraineni din Romania «Nas holos».
Scriitor – membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina – UUR.
Preşedintele asociaţiei cultural-creştine a ucrainenilor din România «Taras Şevcenko».
Redactor şef – revista «Hresteyanska Pravda».
Fondatorul şi directorul teatrului de amatori «Cuşca».
Colaborator la diferite reviste literare din România, Ucraina, Rusia, Ungaria, Italia, Danemarca, Anglia, Canada cu creaţii literare proprii şi traduceri din limbile ucraineană, rusă şi română.
Autor a peste 1000 de articole și a peste 13 volume(poezie, proză scurtă, roman, piese de teatru), ilustrator a 10 cărţi pentru copii.

Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu, printre neamurile care îşi boceau răposatul.
Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.
– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe…
«’tui ceapa mamii ei de viaţă, că dreaptă cazanie mai grăişte popa», – scrâşni unchiul din dinţi şi cu ochii plini de lacrimi se uită ţintă la preot. Preotul văzând câtă atenţie îi acordă acest om necunoscut lui îl privi şi el drept în ochi, continuându-şi predica:
– Cine eşti tu omule şi ce rost ai pe această lume?!…
Unchiul Fedea crezând că preotul i se adresase lui personal, strigă cât îl ţinu gura:
– Eu părinte, sunt Fedea din Fedorivna şi mă grijesc de capre!
Unchiul Fedea (3)
La înmormântare

După ce se convinse că e mai bine să fi om decât lup, unchiul Fedea se întoarse acasă cu mâna stângă în ghips, cu dreapta în fund, cu fundul oblojit şi cu sufletul «varză a la grec».
Zile amare, de «of» şi «vai», sosiră pentru unchiul Fedea – de lucrat cu o mână nu putea să lucreze, de şezut… nici vorbă! Căci şezutul pe scaun, pe pat, pe prag, pe iarbă etţetera, etţetera, e o treabă seriosă ce necesită un fund sănătos, pe când fundul unchiului Fedea…
Cât era ziulica de lungă stătea sărmanul lungit pe burtă şi ofta mai ceva ca ghezeşul prin tunelurile de pe Dealul Ştefăniţei. Şi colac peste pupăză murise şi Dochia a lu’ Costache.
– De parcă nu avea timp să moară altadată, era musai să moară tom’na amu, când eu înghit leacuri şi nu pot be’ pentu sufletul ei nici batăr un păhăruţ de pălincă… Părdalnică babă, Dumnezeu s-o ierte! Ce prohod mai e şi ăsta?… – bombănea pe sub nas unchiul Fedea. Dar la înmormântare tot se duse, nu putea să nu o conducă pe vecină-sa pe ultimul drum.
Iar la înmormântare (nici nu o să vă vină să credeţi), e exact ca la înmormântare: îmbulzeală, glogozeală, hărmălaie, lărmălaie, învălmăşeală, neorânduială, răvăşeală, zăpăceală, brambureală, bulibăşeală (cred că ajunge), – un talmeş-balmeş de nedescris, un balamuc, un vălmăşag, o debandadă, o harababură, o vraişte (sunt sigur că ajunge), zarvă, larmă, tărăboi, bocete, plânsete (ia uite, nu pot să mă mai opresc), strigăte, icnete, rânjete (sau aşa o fi la nuntă?… nu mai ţin bine minte, ori la înmormântare, ori la nuntă… că doar nu o fi aşa în Parlamentul României unde domneşte ordinea, liniştea şi pacea). Toţi vroiau să vadă dacă moarta e îmbrăcată în sucna cea nouă, dacă e încălţată în opinci sau după moda domnească în şlapi de gumă, dacă i-au luat sau nu verigheta de pe deget, dacă nu are gura căscată sau ochii deschişi, dacă neamurile bocesc sau plâng, dacă nu se prefac că plâng şi câte şi mai câte fiecare cu curiozităţile lui.
Numai unchiul Fedea, împins de mulţime, drept în faţa diacului, cu pălăria subsoară, cu dreapta îşi făcea mereu semnul crucii, iar stânga învelită într-un ştergar, ba o ţinea lipită de piept, ba o ascundea la spate, ca nu cumva să-l rănească careva.
Dar deodată diacul îi urlă în ureche «Ve-e-eşni-i-i-ca-a-a po-o-ome-e-eni-i-ire-e-e!», popa începuse să tămâieze în jurul copârşeului, cadelniţa se îndreptă în zbor spre mâna învelită în ştergar, iar unchiu Fedea răcni ca o fiară:
– A-a-a-u părinte, de îmi dai peste mână te ia dracu’!

 

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *