spiritualitate

Florin_Caragiu

Arta ca prefigurare a realității restaurate

O idee interesantă pe care o afirmă Lucian Blaga pe linia esteticii lui Konrad Lange este următoarea: esteticul nu consistă în niciunul dintre cele două procese de conștiință, intropatia și abstracțiunea, ci într-o realizare sui-generis a lor și anume în realizarea lor pe planuri intuitive improprii, adică ținând de un material de creație și expresie care nu este natura însăși cu determinismul ei. Condiția imaginară a artei impune alegerea unui material de expresie tranzitiv față de intenția creatoare. Acesta nu poate fi natura cu legile ei. În poezie, cuvântul e o a doua natură a noastră. Imaginația creatoare afectivă nu se suprapune cu fenomenele naturale, cu condiționările psihice și fizice legate strict de acestea. (Imaginarul face aluzie la condiția restaurată!)

Imaginea artistică posedă evident însușiri antientropice, care transcend dualitatea viață-moarte, cultivă ambiguitatea, antinomia, sugestia, indeterminarea, exprimarea prin contrariu. Gilbert Durand, în “Structurile antropologice ale imaginarului” (celebrul capitol “Fantastica transcendentală”), afirma în același sens că eufemismul sau voalarea țin de esența cea mai intimă a artei, care poate fi gândită ca o transcendere a morții interpretată ca atare, ca sfârșit absolut, un fenomen care distruge reprezentările și inhibă simțul imaginației.

Sacrul poetic este categoric un fenomen de transcendere a ideii de sfârșit absolut – o idee antiiconică, antifigurativă, antiexpresivă, extraestetică sub orice aspect. Orice reprezentare poetică este cu necesitate paradoxală, azvârlind în văzduh o noutate. Nu mai e nevoie să vorbim de binecunoscutele sintagme “insolitarea cotidianului” și “cotidianizarea fantasticului”.

Criticul literar Mihail Ralea notează că virtutea omului este prin excelență aceea de a crea. În special el remarcă posibilitatea omului de a-și amâna sau opri reacțiunile, fapt care se opune psihismului exploziv, direct și nemijlocit. Omul e capabil să adopte o atitudine aparent absurdă în raport cu existența. Omul e prin excelență un viețuitor “absurd” (căruia i se-ntâmplă să meargă împotriva instinctului de conservare).

În ceea ce privește geneza emoției estetice și a artei, Ralea o pune în relație cu geneza însăși a tendințelor tehnice ale omului, tendințe care urmează o linie evolutivă foarte clară. Pe traiectoria evolutivă a capacității constructive umane, “actul de construcție părăsește scopul util imediat și plăsmuiește opere care nu interesează decât prin semnificația și viziunea lor. Când asemenea opere se pot produce, arta apare. Arta e oarecum o tehnică ce și-a uitat scopul. N-o mai preocupă decât revelarea unor sensuri și viziuni, cu ajutorul simbolurilor. Ele pot să nu se aplice imediat la realitate”. (E un fel de écart între ele și realitate.)

Această teză e, evident, de inspirație kantiană. Ralea spune că emoția estetică este “reacțiunea plăcută, de o plăcere sui-generis față de reușita unei alcătuiri artificiale, prin alcătuire artificială înțelegându-se fabricarea a ceva menit a nu răspunde unor trebuințe organice imediate, adică a unui ceva care să nu se integreze în determinismul natural. În noțiunea de artificialitate intră așadar un element de gratuitate în raport cu cererile imperioase ale naturii” (Mihail Ralea, “Explicarea omului”).

Florin Caragiu

(Text publicat în Suplimentul „Lumina literară și artistică”, Anul 2, Nr. 1, ianuarie 2015)

Premise pentru o psihanaliză creştină: terapia patristică

Răspunsul creştin la problema suferinţei, slăbiciunii, absurdului şi morţii nu este abolirea lor. În fapt, tocmai încercarea de a aboli contrariile plăcerii, puterii, sensului şi vieţii întreţine cercul vicios al complexelor, pentru că elementul refulat se întoarce la un moment dat cu o şi mai mare putere, rezistând simplificărilor sau reducţiilor de orice fel. Odată alungat, el revine în conştiinţă cu puterea vitală ce-l hrăneşte din biologicul însuşi şi din pulsiunile inconştiente.
Durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea nu pot fi desfiinţate şi pentru că în sensul iconomiei divine ele au un rost de limitare a hybrisului plăcerii, puterii, sensului şi morţii în modul de viaţă imanentist, marcat astfel ca deviant printr-o dezbinare în sine pe care nu o poate depăşi decât prin recursul la transcendenţă.
În terapia patristică, hybrisul plăcerii e oprit prin postire sau înfrânare, hybrisul puterii e oprit prin ascultare, tăierea voii sau nevoinţă, hybrisul sensului e întâmpinat prin oprirea sau răstignirea gândurilor în rugăciune, iar hybrisul vieţii e înfruntat prin lepădare de sine şi dăruire de sine pe altarul iubirii dumnezeieşti.
În creştinism se opreşte, aşadar, prin metanoia, sau schimbarea modului de viaţă, hrănirea acestor complexe. Se stopează astfel orice fel de raportare antagonistă, pentru că dragostea duhovnicească (care nu cade niciodată, cu alte cuvinte nu se transformă în contrarul ei, nu se scindează în perechi de contrarii) nu desfiinţează, ci recuperează durerea, slăbiciunea, absurdul şi moartea şi le preface în fericită pătimire, desăvârşire în slăbiciune, înţelepciune nebună (sau nebunie în Hristos) şi moarte dătătoare de viaţă.
Cu atât mai mult nu este o rezolvare nici eliminarea plăcerii, puterii, sensului sau vieţii, ce sunt fireşti şi constitutive firii create. Este nevoie, în schimb, de o anumită integrare a antinomiilor în ordinea dragostei, printr-o anumită reaşezare şi chiar transfigurare a raporturilor dintre plăcere şi durere, dintre putere şi slăbiciune, dintre sens şi absurd, dintre viaţă şi moarte.
Terapia creştină orientează eforturile de vindecare a firii în direcţia misterului asimilării în Trupul înviat al lui Hristos ce dă o altă cuprindere reciprocă, necontrară, raporturilor dintre plăcere şi durere, putere şi slăbiciune, sens şi absurd, viaţă şi moarte. Este Trupul în care locuieşte plinătatea dragostei divine, cu modul ei de viaţă mai presus de antagonismul ce sfâşie creaţia după Cădere.
Orice demers imanentist al psihanalizei pierde din vedere înseşi cauzele scindării arhetipurilor în complexe generatoare de traume şi, de aceea, nu-şi poate propune mai mult decât să atenueze manifestările celor patru complexe, urmărind şi ajutând să le facă suportabile, prin apelul la măsură şi echilibru, însă în creştinism rezolvarea nu poate veni doar autonom, independent de participarea la taina dumnezeiască mai presus de fire. Concorporalitatea cu Trupul înviat al lui Hristos dă o notă iconică atât plăcerii, cât şi durerii, atât puterii, cât şi slăbiciunii, atât sensului, cât şi absurdului, atât vieţii, cât şi morţii. Eliberate, astfel, de atracţia neantului, a nimicniciei, ele sunt atrase în curentul de viaţă mergător spre Viaţa Treimică.
În concluzie, pentru a depăşi propria insuficienţă în terapia acestor complexe, şi a oferi un ajutor decisiv, mai mult decât unul doar paliativ, psihanaliza creştină face apel la întâlnirea cu transcendenţa, la regăsirea în noi înşine a chipului pierdut propriu modului de viaţă al comuniunii lui Dumnezeu, al comuniunii cu Dumnezeu şi al comuniunii cu celălalt în genere.
Starea de comuniune cu Dumnezeu este caracterizată de dualitatea iconică, adică de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu ca distinctă de fiinţa proprie. Ultima îşi află identitatea ca inseparabilă de pecetea divină care stă la baza vieţii sale, susţinând-o şi dăruindu-i potenţele de creştere şi răspuns propriu la chemarea divină. În starea de înstrăinare de Dumnezeu, tinderea de a reconstitui dualitatea originară în absenţa lui Dumnezeu generează dedublarea sau scindarea limbajului, manifestare dominantă a logicii antagoniste pe care o consemnează teoriile psihanalitice în câmpul manifestărilor inconştientului. În lipsa conştiinţei iconice, identificarea şi distincţia ce stau la baza constituirii subiectului capătă ele însele caracterul unei alienări de sine prin identificarea cu celălalt şi al unei separări de celălalt prin reperarea disociativă a diferenţei.
Un caracter fundamental al durerii, slăbiciunii, absurdului şi morţii este cel de a aduce în conştiinţă limita umanului şi, odată cu aceasta, constituţia sa liturgică. Prin alcătuirea sa sufletească şi trupească, omul uneşte în sine cerul şi pământul, spiritul şi materia, psihicul omenesc reflectând această întrepătrundere între suflet şi trup. Mai mult, chipul lui Dumnezeu din om exprimă menirea omului de a aduce ca dar integralitatea creaţiei înaintea lui Dumnezeu spre a potoli, cum spune Scriptura, suspinul creaţiei întregi după slava fiilor lui Dumnezeu.
Fără actualizarea condiţiei sale liturgice, aspiraţia chipului omului spre întâlnirea şi unirea cu Arhechipul divin nu poate fi împlinită. În absenţa acestei împliniri, omul resimte un gol de împărtăşire cu Divinul, gol în care îşi proiectează obiecte ale dorinţei din lumea aceasta, ca pe nişte idoli ce substituie iluzoriu Divinul, însă aspiraţia infinită a adâncului fiinţei umane nu poate fi saturată de niciun obiect din imanenţă.
Acest lucru face ca acest gol să apară la capătul tuturor eforturilor umane de împlinire, ca un capăt inevitabil al tuturor strădaniilor imanentiste, dezvăluind insaţietatea dorinţei şi insuficienţa oricărui obiect al dorinţei din această lume. Un zid alb sfâşietor marchează fundătura demersurilor imanentiste, calea marcată cu obiecte ale dorinţei din lume devenite idoli, sau substitute/surogate ale Divinului. Nimic din această lume nu poate, însă, satura acest gol de împărtăşire cu Dumnezeu, care este în acelaşi timp un gol de actualizare a propriului chip, fapt ce constituie trauma fundamentală a omului.
Pentru a depăşi trauma înstrăinării de Dumnezeu, omul şi creaţia în întregul ei au nevoie de actualizarea condiţiei lor euharistice, de intrarea în circuitul liturghisirii euharistice, care înseamnă alipirea la Trupul lui Hristos. În această plămadă a veşniciei, modul de viaţă care are la bază afirmarea vieţii pe baza conflictului este înlocuit de modul de viaţă care are la bază afirmarea vieţii pe baza comuniunii. Acest mod poate fi pregustat încă de aici, din viaţa pământească, însă va fi actualizat deplin, potrivit revelaţiei dumnezeieşti, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Terapia patristică are două aspecte fundamentale. Primul dintre ele are în vedere asceza sau nevoinţa prin care este retrasă proiecţia iluzorie în obiectele imanente ale dorinţei a aspiraţiei infinite a fiinţei umane (sau a chipului omului) după Prototipul dumnezeiesc. Odată cu aceasta, golul de participare la viaţa dumnezeiască nu mai e în mod iluzoriu umplut cu lucruri ce nu-l pot satura şi are loc metanoia, schimbarea minţii, care înseamnă o reorientare a conştiinţei spre singurul lucru care poate satura acest gol, şi anume prezenţa lui Dumnezeu.
Prezenţa lui Dumnezeu este în acelaşi timp singurul lucru care aşază toate chipurile create în direcţia împlinirii lor, a participării la modul de a fi al dragostei Sfintei Treimi.
Asceza sau înfrânarea creştină nu amputează nimic din cele fireşti. După conştientizarea nevoii de transfigurare a firii, de actualizare a chipului unirii cu Dumnezeu, dorinţa de plăcere, dorinţa de putere, dorinţa de sens şi dorinţa de viaţă se reconectează participării la viaţa dumnezeiască, şi astfel trauma absenţei lui Dumnezeu admite o rezolvare numai în acest sens.
Psihanaliza vorbeşte despre o alienare a subiectului în propria fiinţă, de un „deficit de fiinţă“. În sensul antropologiei iconice, această „carenţă de fiinţă“ indică tocmai incompletitudinea imaginii de sine autonome. Prin dinamismul imaginar şi simbolic, fiinţa umană îşi proiectează sau manifestă imboldul de a reconstitui imaginea integralităţii, integrităţii, coerenţei şi stăpânirii de sine într-o stare actuală de alienare şi fragmentare. În fapt, după cum s-a remarcat, realizarea omului e „în altă parte“, cu alte cuvinte împlinirea chipului omului ţine de însăşi taina unirii cu Chipul lui Dumnezeu cel mai presus de fire.

Florin Caragiu

(text apărut în ziarul „Lumina”, luni 12 ianuarie 2015)

<!– Go to www.addthis.com/dashboard to customize your tools –>
<script type=”text/javascript” src=”//s7.addthis.com/js/300/addthis_widget.js#pubid=ra-53fb87ee2ce8cfc8″ async=”async”></script>

copyright radiovocativ 2016